Publicat: 18 Ianuarie, 2020 - 00:00
Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1990?

SALARIZAREA - fundamentată pe principii echitabile, stimulative

- ne răspunde domnul ISPAS MOREGA, adjunct al ministrului muncii şi ocrotirilor sociale -

- Domnule ministru, sesizări primite la redacţie conduc la concluzia că şi în domeniul salarizării se aşteaptă reglementări echitabile şi stimulative, pe baza cărora întregul personal din întreprinderi şi instituţii să fie remunerat in raport cu munca prestată, cu calitatea şi importanţa ei socială, cointeresat să-şi perfecţioneze pregătirea profesională. Cum răspund organele competente acestor cerinţe fundamentale?

- Evident, în vechiul regim, din dispoziţia dictatoru lui au fost introduse în legislaţia de salarizare o serie de criterii şi condiţii în scopul diminuării veniturilor care, fireşte, nu puteau să genereze decît nedreptăţi, privaţiuni şi nemulţumiri în rîndul oamenilor muncii, avîndu-se în vedere această situaţie anacronică, după victoria revoluţiei populare din 22 decembrie s-a considerat necesar ca, pînă la elaborarea unui sistem de salarizare complet restructurat, într-o concepţie nouă, să fie eliminate din legislaţie toate reglementările aberante, limitative ale veniturilor. Printre altele urmează a fi adoptate măsuri pentru înlăturarea reglementărilor care impuneau reţinerea unor sume din salarii în cazul nerealizării planului la export, a indicilor de valorificare a materiei prime sau din alte motive neîntemeiate, abandonarea restricţiilor la promovarea personalului în categorii sau funcţii şi la R-cordarea gradaţiilor, investirea organelor ierarhic superioare cu drepturi de a dispune încadrarea întreprinderilor, fabricilor şi subunităţilor de producţie într-un grad sau altul, atribuirea de sporuri la salarii pentru munca depusă în condiţii deosebite, stabilirea salariilor pentru unele categorii de persoane care au avut de suferit în trecut sau se întorc în patrie.

- Pentru informarea clară a cititorilor noştri, vă rugăm să faceţi unele precizări.

- În activităţile de construcţii-montaj şi reparaţii capitale, la lucrări geologice, în agricultură, proiectare-cercetare şi în toate celelalte sectoare ale economiei salariile se vor plăti lunar în raport cu lucrările executate, cu producţia realizată sau cu ceilalţi indicatori care exprimă volumul de muncă, fără a se mai face reţineri de 10-20 la sută din ele. În această situaţie, se analizează posibilitatea ca reţinerile efectuate în anul 1989 sau de la data începerii lucrărilor să fie restituite salariaţilor, eşalonat, în perioada anilor 1990-1991.
Pe de altă parte, se urmăreşte abrogarea reglementărilor referitoare la diminuarea nelimitată a salariilor şi nea-sigurarea unor venituri garantate cuprinse în Legea nr. 57/1974, Legea nr. 1/1986, Legea nr. 2/1983 şi în celelalte acte normative.
Aşezîndu-se legislaţia de salarizare pe principii corespunzătoare, sporurile la salarii pentru munca desfăşurată în condiţii vătămătoare, grele, periculoase, precum şi celelalte categorii de sporuri se vor plăti tuturor celor îndreptăţiţi potrivit legii, fără a se condiţiona acordarea lor de încadrarea într-un număr limitat şi fără celelalte limitări stabilite prin decrete pentru desfăşurarea planului naţional unic de dezvoltate economico-socială pe titulari.

- În ceea ce priveşte promovarea personalului...

- Se preconizează ca promovarea muncitorilor în categoria a 5-a şi în următoarele să nu mai fie condiţionată de obţinerea calificării în a doua meserie. Apoi, urmează a se abroga prevederile referitoare Ia limitarea numărului de muncitori care pot fi încadraţi în ultima categorie a reţelelor tarifare şi a numărului de persoane care pot fi trecute in gradaţiile 4, 5, 6 şi 7 în cadrul numărului total stabilit potrivit legii. Vechimea minimă prevăzută de Legea 12/1971, pentru promovarea în categorii sau funcţii, necesară pentru trecerea în trepte sau gradaţii superioare precum şi vechimea minimă pot fi reduse cu pînă la 50 la sulă pentru cadrele tinere, valoroase, care obţin rezultate deosebite în activitatea pe care o desfăşoară.

- Aţi amintit la început de repunerea în drepturi a unor persoane care au avut de suferit în fostul regim. Care-s acelea şi cum va fi rezolvată concret problema lor?

- S-a propus ca persoanelor înlăturate din muncă pentru motive politice pînă la data de 22 decembrie 1989 sau care se întorc în patrie să li     se stabilească salariul în modul prevăzut în art. 200, alin. 2, din Legea nr. 57/1974 şi luîndu-se în considerare vechimea neîntreruptă în aceeaşi unitate avută la data încetării contractului de muncă, în vederea acordării sporului de vechime corespunzător.
Pe de altă parte, se urmăreşte abrogarea reglementărilor referitoare la diminuarea nelimitată a salariilor şi neasigurarea unor venituri garantate cuprinse în Legea nr. 57/1974, Legea nr. 1/1986, Legea nr. 2/1983 şi în celelalte acte normative.
Aşezîndu-se legislaţia de salarizare pe principii corespunzătoare, sporurile la salarii pentru munca desfăşurată în condiţii vătămătoare, grele, periculoase, precum şi celelalte categorii de sporuri se vor plăti tuturor celor îndreptăţiţi potrivit legii, fără a se condiţiona acordarea lor de încadrarea într-un număr limitat şi fără celelalte limitări stabilite prin decrete pentru desfăşurarea planului naţional unic de dezvoltate economico-socială pe titulari.

PREŢUL LIBERTĂŢII

22 decembrie şi 12 ianuarie rămîn, cel puţin deocamdată, datele de referinţă ale revoluţiei române. Din motive pe cit de puţin asemănătoare, pe atit de semnificative... Fiecare, cu detaliile sale, cu amănuntele, care, puse cap la cap, compun identitatea oricărui fapt de viaţă.

...Cînd am păşit, în dimineaţa aceea, pe strada Academiei, era linişte. Nu mai rămăsese, parcă, nimic din tumultul, din frământarea din urmă cu cîteva ore. Doar bucăţile mari de tencuială smulse de muşcătura lacomă a gloanţelor din zidurile bătrînei Universităţi, păreau să confirme faptul că nu fusese un vis, că totul se în-tîmplase aievea. Că acolo muriseră oameni - dovadă acea pată de singe încă neînchegat rămasă în mijlocul străzii şi trecută cu vederea de cei care spălaseră cu grijă caldarîmul cu furtunurile cu apă. Cîţiva oameni în uniformă vopseau, calm, bucăţi de zid pe care fuseseră scrise sloganuri şi chemări. Peste drum, zidul de mozaic al Intercontinentalului era şi el vopsit de zor, ascunzind prost sub vopseaua proastă strigătele mute de revoltă. Din mijlocul bulevardului dispăruseră scheletele calcinate ale maşinilor ce formaseră baricada dintre grupul de manifestanţi şi militari, incendiate da către aceştia din urmă pentru a avea motiv să intervină. O văzusem bine, seara trecută. Doar asfaltul, mincat de flăcări, mai amintea "linia frontului". Lume puţină, uniforme multe. Barajele da blindate şi scuturi dinspre Regală şi Lido păreau să nu se fi mişcat nici un moment din loc. În dreptul fostei "Katanga" apăruse un nou baraj, întărit, compus din TAB-uri şi mai multe rînduri de trăgători. În văzduh, roiau elicopterele, sporind atmosfera de tensiune ce părea să nu aibă motiv. Atunci a răsunat prima salvă a zilei. Zgomotul acela sec şi incon-fundabil, auzit aseară. Şi am văzut imediat de ce: ca prin minune, largul bulevard Magheru, înspre "Patria", se umpluse de oameni. De tineri. În fruntea lor, cîţiva ţineau un panou pe care se afla scris cu litere roşii, ca de sînge: "Trăiască eroica noastră clasă muncitoare!". Pentru prima dată într-o existenţă înţesată de lozinci am avut sentimentul adevărului, al realităţii din spatele cuvintelor. Erau ei, cei de ieri, de aseară. Cei care nu muriseră, cei care nu fuseseră stîlciţi în bătaie, dar care ştiau ce-i aşteaptă. Şi nu pregetaseră! Armele erau în cumpănire şi comenzi scurte, seci, răsunară din spatele trăgătorilor. Cineva, dintre cei din coloană, a strigat: "Staţi pe loc!" Între demonstranţi şi militari rămăsese un spaţiu de circa 25 de metri. "Pînă aici!" - rosti sonor aceeaşi voce. "Nici un pas mai în faţă. Să nu poată să spună nimeni că i-am provocat!". Se aşternură grabnic cîteva suluri de hîrtie, albul lor marcînd pe asfaltul cenuşiu graniţa dintre - poate? - viaţă şi moarte. Şi corul imens al vocilor izbucni din nou scandînd: "Nu sîntem terorişti!", "Libertate", "Fără violenţă! Şi iarăşi: "Fără violenţă!".

Mulţi dintre cei aflaţi pe trotuare nu au mai rezistat. Au lăsat la o parte frica, prudenţa, teama, - toată recuzita de sentimente pe care ni le-au inoculat, sistematic, cei 45 de ani de "democraţie" comunistă. Alături de ei, am pătruns in coloană. Părea ca o beţie. Atmosfera de acolo nu poate fi comparată cu nimic din ceea ce cunoşteam. Cuvintele izbucneau parcă singure din piept: "Libertate!". Libertate - ce cuvînt straniu! Căruia generaţia mea, cel puţin, nu i-a cunoscut niciodată gustul. Acolo, insă, se află presimţirea ei, setea nebună, inconştientă de ea. Am privit în jurul meu. Oameni tineri. Mulţi studenţi, probabil. Mulţi muncitori. Sau şi una şi alta. Elevi. Oameni între două vîrste. Oameni care se aflau acolo şi cărora nu le mai păsa. Nu mai voiau să le pese de toate acele motive egoiste, omeneşti de egoiste, care-i făcuseră pînă atunci să tacă şi să îndure orice. Arbitrarul şi absurdul, ridicate pe cele mai înalte culmi. In acele momente am înregistrat amănuntul care mi-a readus în minte întreaga întîmplare. "Întîmplare"... Mai mulţi tineri din jurul meu aveau în mîini borcane de iaurt pe care tocmai îl băuseră. Unul din el a brut să lase borcanul jos. Un altul a intervenit imediat. A luat, grijuliu, toate borcanele goale de la ceilalţi şi le-a dus la primul coş de gunoi. A revenit, scuzindu-se parcă: "Nu avem voie să greşim, acum, cu nici un gest! Nu ne putem permite!" Cuvintele răsunau oarecum ciudat în gura lui. A unuia dintre cei de la care "maturii" s-ar aştepta, probabil, să arunce cu borcanul gol în capul indiferent cui... Ceva mai încolo, doi băieţi şi o fată beau pe rînd dintr-o sticlă. Observînd că-i privesc, m-au invitat: "Vreţi? E brifcor!" Sticla goală a luat imediat drumul borcanelor, în timp ce deasupra coloanei răsuna cea de-a doua salvă de gloanţe...

Mi-am amintit această secvenţă simbătă dimineaţa, cînd am păşit în Piaţa Victoriei, purtînd încă în suflet amărăciunea şi consternarea pe care le provocase straniul spectacol desfăşurat în seara precedentă. Era linişte în Piaţa Victoriei. Nu mai răsunau huiduielile şi zbieretele răguşite ce formaseră fundalul sonor, de neconfundat, al serii. În jurul blindatelor şi al tancurilor, ostaşi obosiţi şî înfriguraţi. Şi peste tot, albul murdar al zăpezii pătat de cioburile şi sticlele goale abandonate acolo de "demonstranţi". Sute de sticle...

Între Piaţa Universităţii şi Piaţa Victoriei, Revoluţia a parcurs un drum. Drumul dintre preţul cu care ne-am plătit libertatea şi preţul cu care puteam să o pierdem...

Octavian ANDRONIC

AZI

SECVENŢA TELESPECTATORULUI! Imaginea celor cinci exponenţi al puterii arbitrare şi opresive a clanului, cu cătuşe la mîini. Grandoare şi decădere? Nu: Justiţie!


Pag. a 2-a


Chestiunea zilei

​Caricatură de ANDO

Centralizare sau descentralizare?

În ultimii patruzeci şi cinci de ani am constatat, pe măsură pe măsură ce timpul trecea, o exacerbare a centralizării activităţilor administrative şi de coordonare, în fond o coerciţiune care urmărea un control politic.

Astfel am primit cu mare satisfacţie declaraţia Consiliului Frontului Salvării Naţionale care îşi propunea printre obiectivele principale descentralizarea multor activităţi, autonomia mai mare a judeţelor, a profesiilor, a comerţului, a agriculturii, a industriilor etc. Nu au trecut însă decît cîteva zile     de la enunţarea acestui tonic program că începem să     vedem cum apar, în alte ambalaje de circumstanţă, vechi şi decrepite organisme centrale.

Decretul de înfiinţare a "Comisiei naţionale pentru urbanism şi amenajarea teritoriului" nu face decît să reînvie o parte din vechiul si rău-famatul C.S.C.A.S., adică "Comitetul de Stat pentru Construcţie, Arhitectură şi Sistematizare" care, amintim dacă s-a uitat cumva, a jugulat prin directive şi norme inflexibile, prin criterii de e-conomie de tarabă şi indici mînuiţi doctrinar, activitatea firească, efervescentă şi emulativă în construcţie.

Nu susţinem că problemele de urbanism şl de organizare teritorială nu trebuie urmărite şi de către o formaţie guvernamentală, ci că faţă de experienţa nereuşită care a substituit judecata de valoare printr-un simplu act voliţional, există alternativa descentralizării prerogativelor în acest domeniu.

Studiile de urbanism şi sistematizări pot fi făcute, în toate stadiile de către judeţe şi marile oraşe avînd autonomie de decizie, mai cu seamă că s-a dovedit din plin că acestea, alunecînd cu abilitate printre orînduiri cazone, au realizat un bun urbanism şi, ca exemplu neexhaustiv, amintim doar cîteva oraşe ca Timişoara, Baia Mare, Tg. Mureş şi încă multe altele.

Cunoscîndu-şi mai bine problemele decît un organ central, atacînd global aspectele de studiu din punctul de vedere al reliefului, climei, sitului, patrimoniului istoric, ecologic, dezvoltare demografică, habitat, industrie, transport, comerţ etc, şi ţinînd seama cu precădere de aspectele culturale tradiţionale sau de dezvoltare, de temperamentul şi vocaţia artistică, datini, meşteşuguri etc, avînd autonomia de decizie asigurată, judeţele şi-ar rezolva corect şi prompt studiile de dezvoltare.

Autonomia teritorială - judeţe şi mari oraşe - ai stimula fecund şi ar individualiza dezvoltarea urbană, ar reuni forţele culturale locala şi ar constitui obiectul de preocupare al cetăţii şi, fără a se deroga de la legislaţia ţării, exprimarea ar fi vie şi nemijlocită. Marile studii şi proiecte de urbanism ar trebui să fie demarate prin concursul de idei, prin angrenarea unor grupuri de specialişti din ţară şi din străinătate. Pentru avizare s-ar putea convoca comisii de avizare formate prin cooptarea specialiştilor necesari in activitate, informat la zi, implicaţi în problemele care se discută: administratori, arhitecţi, sociologi, jurişti, ecologi, specialişti în transport, execuţie etc, funcţionind aidoma juriilor concursurilor de idei, modalitate curentă în ţările evoluate. O direcţie ministerială cel mult, aparat administrativ mult mai redus decît o comisie de stat ar acoperi cu prisosinţă coordonarea, respectarea legislaţiei şi evidenţa pe ţară.

Urbanismul şi organizarea teritorială sînt printre primele imperative care s-au învederat în discuţiile Comitetului Interimar al Arhitecţilor, constituit după şedinţa din 28 decembrie 1989.

In cursul acestor discuţii au fost voci care au opinat pentru descentralizarea studiilor, proiectelor şi sistemului de avizare în urbanism şi în arhitectură. De altfel, multe grupări de arhitecţi din ţară revendică cu argumente bine susţinute descentralizarea activităţilor lor, după cum a rezultat şi din discuţia purtată la Uniunea Arhitecţilor din Bucureşti la data de 10 ianuarie 1990.

Ne punem întrebarea dacă nu este cazul să se dea ponderea cuvenită opiniei arhitecţilor din ţară? Noi aducem în discuţie această problemă fiindcă socotim schimbul de idei ca fiind cel mai sigur instrument pentru adoptarea deciziilor corecte.

Arhitect ION MIRCEA ENESCU


Pag. a 3-a


Pag. a 4-a

"Amnesty International"

Apel la respingerea pedepsei cu moartea în România

VIENA. - Secţia vest-germană a organizaţiei "Amnesty International" a adresat preşedintelui Consiliului Frontului Salvării Naţionale din România, Ion Iliescu, o scrisoare prin care se lansează apelul de a se evita reintroducerea pedepsei cu moartea în România prin referendumul prevăzut pentru 28 ianuarie - a declarat un purtător de cuvînt al acestei organizaţii agenţiei France Presse. "Amnesty International" îşi exprimă "consternarea" că "prima decizie democratică" pe care poporul român este chemat să o ia va fi cea privind pedeapsa cu moartea. Totodată, organizaţia îşi manifestă îngrijorarea fată de posibilitatea "unui val de execuţii şi de violenţă" în România şi îşi exprimă respingerea în principiu a pedepsei capitale. Organizaţia s-a pronunţat pentru deschiderea de anchete privind încălcările grosolane ale drepturilor omului sub vechiul regim şi a cerut trimiterea în fata justiţiei a autorilor acestora.

Exerciţiul democraţiei

Ne-am dorit cu disperare libertatea - care pe timpul tiraniei ni se părea doar un vis frumos - şi jertfa eroicului nostru tineret ne-a dat-o! O avem, ne bucurăm de ea, vorbim şi scriem nestingheriţi de nici o oprelişte afară de aceea a propriului nostru bun simţ.

Acum vrem să păşim mai departe pe tărîmul libertăţii, să pătrundem cit mai adînc şi fără de întoarcere în cîmpiile scăldate de soarele democraţiei. Dar cine ne arată drumul de urmat, cui îi putem acorda încrederea că ne va ghida cu riscuri minime, fără zdruncinături de prisos, fără excese de tip iacobin (care, practic, ne-ar putea readuce la dictatură, chiar dacă de altă coloratură decît cea comunistă)? Deocamdată, nu au apărut liderii de necontestat ai noului curent spre democraţie. Căci cine dintre tinerii şi entuziaştii militanţi ai vieţii noî dispune de exerciţiul democraţiei, iar vechii şi venerabilii membri ai partidelor noastre istorice, colegii mei de generaţie, sînt ei oare - după peste 40 de ani de involuntară paralizie politică - racordaţi la cerinţele realităţii contemporane?

Departe de mine gîndul ca prin aceste întrebări, mai degrabă retorice, să arunc o tentă de pesimism asupra viitorului spre care ne îndreptăm. Dimpotrivă, cred cu tărie în democraţie şi doresc, ca toţi cei cărora le-a repugnat totalitarismul de orice orientare, triumful ei,  înscăunarea ei temeinică. Dar oare trebuie ea - în condiţiile libertăţii dobîndite - neapărat cucerită prin luptă, prin violenţă? Nu ne-au ajuns diversele "lupte" - pentru pace, pentru depăşirea planurilor, pentru victoriile "depline" ale feluritelor "isme" etc. - la care e-ram continuu mobilizaţi? De ce a fost nevoie de mitingul din Piaţa Victoriei, ţinut în chiar ziua comemorării eroilor morţi pentru Revoluţie (zi pe care, personal mi-o înfăţişam ca un prilej de sobră, gravă reculegere). Cine a chemat în stradă masa eterogenă de demonstranţi care, în pofida doliului naţional, s-a manifestat atît de şocant, zgomotos, pe alocuri deşănţat şi, în orice caz, incoerent, ba huiduindu-i, ba renegîndu-i, ba aplaudîndu-i pe domnii Iliescu sau Mazilu? În condiţiile vacarmului din piaţă, ar fi fost şi greu să se cristalizeze unele revendicări precise. În orice caz, îmi exprim convingerea că satisfacerea unor doleanţe legitime s-ar fi putut - şi posibilitatea rămîne în vigoare - obţine pe o cale neviolentă, realmente democratică la masa unor negocieri politice sau prin campanii susţinute în mass-media (căreia nu cred că i se poate reproşa lipsa de disponibilitate).

De ce să fim cu tot dinadinsul suspicioşi, de ce să fim impacientaţi? Să fim atenţi, să fim cu ochii în patru, asta da! Să fim sensibili la pulsul vieţii politice şi sociale, fără să neglijăm cîtuşi de puţin mersul activităţii economice, care, să recunoaştem, şchioapătă, păşind peste paragina lăsată de socialism (dar în parte şl din vina celor care nu-şi înţeleg datoria de a o înviora printr-o muncă asiduă, măcar în semn de recunoştinţă pentru libertatea dobîndită), să chibzuim îndelung asupra proiectului legii electorale, asupra proiectului Constituţiei; apoi să ne spunem răspicat, cu civilizată demnitate, punctele de vedere asupra tuturor problemelor cu care ne confruntăm.

În acelaşi timp, aşteptăm în continuare şi din partea Consiliului Frontului Salvării Naţionale, a Guvernului României, o cât mai pătrunzătoare percepere a aspiraţiilor fireşti, rezonabile ale societăţii noastre (ajutîndu-se eventual şi de sondaje ale opiniei publice) şi, de aici, măsurile menite să netezească asperităţile de care ne mai împiedicăm în drumul vieţii cotidiene, precum şi o politică de reală consolidare a libertăţilor democratice promise în momentul asumării înaltelor - chiar dacă provizorii - sarcini încredinţate celor două foruri de către Revoluţie. Să practicăm cu toţii, cu sinceritate şi convingere - indiferent de poziţia fiecăruia în societate - exerciţiul democraţiei!

C. DIAMANTOPOL