Publicat: 31 Octombrie, 2020 - 00:00
Share

Sfânta Sofia si revenirea in fortà a nationalismului turc

 O revenire in fortà a nationalismului turc era de altfel de prevàzut pentru cine a studiat atat tendintele de relansare economicà si politicà ale Turciei atat in spatiul caucazic sau al Asiei Centrale dupà  1991, cat si in acela al Orientuui Apropiat si Mijlociu.  La inceputul crizei din 2001 se pàrea cà,  incorsetatà in chingile delocalizàrilor ce incepuserà sà isi facà simtite efectele in tesutul productiv al Anatoliei, interconectarea industriilor turcesti existente si ale acelora emergente cu tesutul economic al tàrilor industriale avansate,  va cunoaste dificultàti majore. In acel an Turcia a riscat sà intre in bancrutà. La vremea respectivà datoria publicà a Turciei reprezenta  (77,9% del PIL),  avand insà in spatele sàu un tesut productiv invechit, in centrul càrora se aflau, ca si in Romania timpului, unele societàti de stat, care detineau pozitiile de bazà in sectoare strategice.  Kemal Derviş, ministrul de atunci al Econumiei, fost vicepresedinte al Bàncii Mondiale, a negociat o interventie in extremis cu Fondul Monetar International obtinand un imprumut sustantial de 16,5 miliarde, acordat prin subordonare la principiul “conditionalizàrii”, ceea ce efectiv insemna “lacrimi si sange” pentru populatia turcà. Cumulat cu imprumuturile precedente primite de la FMI, expunerea debitorie a Turciei càtre acest organism s-a ridicat la 31%.  In acel moment a intratà in fortà pe scena politicà a Turciei personajul care o dominà de douà decenii: Erdoğan, un om de conditie socialà modestà, cu o uriasà energie interioarà, condamnat pentru ideile sale politce si religioase, legat initial de locuitorii din straturile umile islamice ale periferiilor  Istambulului , oras càruia ii va deveni primar. In noiembrie 2002 partidul sàu, AKP, fondat de el in 1998, obtine 34,3% din voturi si – in virtutea sistemului proportional cu un nivel de baraj de 10% - poate forma guvernul. Partidul laic de centru-stanga, CHP, a obtinut atunci un foarte slab rezultat: 19,4%. Intre 2003-2005 primul ministru Erdoğan si guvernul condus de ele s-au conformat cu hotàrare programului impus de FMI: reducerea deficitului public, rigoare fiscalà, combaterea inflatiei, reformarea structuralà a sectorului privat , a sistemului bancar si imbunàtàtire climatului investitional (investiment climate). La repunerea pe picioare a Turciei au contribuit substantial si Statele Unite, care detin parghiillle de lucru cele mai eficiente in FMI. Desigur, nu au fàcut-o dintr-o pornire filantropicà. Statele Unite tocmai se pregàteau sà atace Irakul si ca atare Turcia reprezenta  spatele frontului ideal pentru operatiuni la scarà largà in Orientul Mijlociu. La distantà de un deceniu si jumàtate de la depàsirea instabilitàtii econimice care risca sa devinà catastrofalà Turcia tinde sà devinà un exportator de “stabilitate” in sensul conceput de ea, adicà in sensul consolidàrii prezentei sale ca putere militarà si economicà, generatoare de influentà politicà si in afara ariei vecinàtàtii anatolice,  in teritoriile irakene, azere, dincolo de Marea Caspicà, in Turkmenistan si Uzbekistan, spre sud est in gloful Persic  si spre sud dincolo de Marea Rosie, pe coastele Arabiei si ale Africii de nord-est. Devine o prezentà de care trebuie sa se tinà cont in toatà aria Mediteranei de  ràsàrit.  Uniunea Europeaà a privit cu un ochi distrat aceast fenomen, considerat marginal in cadrul proceselor de globalizare unde actorul principal, USA, pàrea a domina scena mondialà, nu prea mult stanjenit de puterea economicà emergentà a Chinei si de incontestabila fortà balisticà, de netrecut cu vederea, a Federatiei Ruse.  Nici revàrsarea, in 2015, prin spatiul turc càtre Centrul Europei a masei migrantilor din Orientul Mijlociu - in bunà parte sirieni, in parte irakeni, afgani etc – nu a pàrut a-i tulbura mult pe „europeni”. Guvernul Germaniei a gàsit atunci o solutie ad-hoc pentru a „implementa” o masà de peste un milion de refugiati, cumpàrand efectiv de la Turcia  o scurtà  perioadà de stabilizare a miscàrii migratorii spre centrul Europa prin coridoarle balcanice. Miscare care insà si-a mutat epicentrele in Libia si Tunisia si a contribuit la crearea de aliante politice „in afara naturii”, in Italia, devenità „pantecul moale” al migratiei din tàrile islamice in Europa.  In centrul politicii de intàrire a pozitiei Turciei intr-o zonà vastà dintre Europa, Asia Centralà, Orientul Apropiat si Africa de Nord se aflà personajul-cheie al neo-otomanismului imperialist, Recep Tayyp Erdogan. Cine vede in el un dictator cred cà se insealà. Cu sigurantà nu este un democrat. Cum nu era nici Ghazi Mustafa Kemal Atatürk.  Ghazi are in turcà cam aceeasi semnificatie  cu  mujāhid, adicà “luptàtor in  jihād",  participant activ la ràzboiul impotriva necredinciosilor.  Fàrà decizionismul, nationalist si ràzboinic al lui Mustafa Kemal Pașa , care a condus intre 1919-1921 forta armatà nationalistà ce a recuperat teritoriile ocupate de Grecia in  Anatolia,  ceea ce mai ràmàsese din Imperiul Otoman ar fi putut fi hàrtànit de italieni, francezi, englezi, greci si curzi.  Mustafa Kemal Pașa si-a meritat apelativul de Atatürk - tatà al turcilor. L-au numit „tatà” deoarece a redat turcilor patria pe care erau pe cale sà o piardà.  Turcia este in conceptia lui Recep Tayyp Erdogan urmasul de drept nu doar  al acelui imperiu care  in turca modernà este denumit Osmanlı Devleti o Osmanlı İmparatorluğu scare a durat 632 de ani, intre 1289 si 1922, si care panà la primul Ràzboi Mondial  s-a instàpanit pe o bunà parte a Europei de sud-est, a Asiei occidentale ssi a Africii de Nord,  ci si al intregii traditii turce. Nu intamplàtor un punct important de referintà in discursurile cu pathos  istoric ale lui Erdogan este bàtàlia de la Manzikert din 1071 intre turcii selgiucizi ai sultanului Arp Arslan si armatà imperialà bizantinà, bàtaàlie pierdutà de impàratul Roman IV Diogene. Erdogan  vrea sà le restituie turcilor sensul grandorii istorice a patriei  (vatan).  El a a luat in mainile sale acel aspect al pedagogiei nationale care deja de la mijlocul anilor ’80  tintea càtre insuflarea unei viziuni in care rolul sintezei etno-cultural-religioase turco-islamice era de pus in evidentà in scopul definirii identitàti turce. In aceastà viziune rolul islamului era doar acela de a intàri legàtura cu natiunea si nu cu umma, comunitate credinciosilor in sens larg. Intr-un studiu din indepàrtatul 1980, Sam Kaplan, docent pe atunci la Ben Gurion University, sugeriva che atat atmosfera culturalà conservatoare  cat si reluarea tematicilor religioase de càtre autorii teoretizàrii sintezei cultural-religioase turco-islamice a intàrit tendinta de legitmare a trecutului imperial turc precum parte a istoriei nationale a turcilor. Intr-o carte de religie din 1986, citatà de Kaplan  se afirmà cà “ printre vechii turci se aflau adepti ai zoroastrismului, buddhismului, maniheismului, ebraismului si crestinismului. Si totusi s-a vàzut cà aceste religii nu erau portivite cu spiritul ràzboinic al poporului turc” (cf. (“The Politics of Military secularism and Religiosus Militarism in Turkey Folllowing the 1980 Coup”, in “International Journal of Middle East Studies”, vol. 34, n.1, 2002, p. 120). Cu sosirea la putere la inceputul anilor 2000 a partidului AKP si  se spera ca, in plin proces de globalizare si pe fundalul promisiunilor de democratizare si deschidere spre societatea civilà, educatia laicà ar fi putut usura tensiunea ideologicà provocatà de reevaluarea  trecutului imperial otoman  dintr-o perspectivà  belicoasà, sustinutà de idea unitàtii / solidaritàtii religioase. Noilor generatii de “tineri turci” li se insuflà aproximativ aceeasi ideologie nationalisticà a apartenentei  care a compactat randurile unei anume parti a elitelor militare si intelectuale ale Turciei, in ultima periadà a Sultanatului-Califat, in tentativa de a frana “descresterea” imperiului otoman.  Tentativà care era pe punctul de a se termina cu destràmarea tragicà a Statului, dacà in extremis recoagularea fortelor “rezervei ultime” de  patrioti nationalisti, de noi  “tineri turci”, condusi de Ghazi Mustafa Kemal (mai tarziu si Ataturk), nu ar fi salvat salvabilul. Recep Tayyip Erdogan , cum am spus, nu este un democrat, dar nici un dictator. Este un lider pragmatic, are o vointà de fier.  A avut capacitatea  de a ràsturna in favoarea sa  posibilul efect fatal al loviturii de stat  militaràedin 15 iulie 2016. Cu cateva luni inaintea loviturii de stat, programatà cu concursul unor personaje infiltrate in ganglionii “statului profund” si sprijinite in surdinà de forte externe, Turcia  sàrbàtorise centenarul istoricii bàtalii de la Çanakkale, unde armata otomanà respinsese drastic  debarcarea  trupelor Triplei Aliante in scopul preluàrii controlului Dardanelelor si ocupàrii Instanbulului.  Protagonist al victoriei a fost atunci tanàrul locotenet colonel (34 de ani) Mustafa Kemal.   Cu aceastà victorie nu s-a oprit insà  cursul dezastruos, pentru otomani, al ràzboiului. La sfarsitul acestuia, dupà  armistițiul din 30 octombrie 1918 de la  Mudros (ex prefectura Lemnos. Se mentinea insà iluzoria structura statalà a Sultanatului-Califat. De destructurarea Imperiului  au  profitat Aliatii care au căutat sà isi impartà între ei teritoriile Imperiului Otoman. Redistribuirile  teritoriale ar fi trebuir sò fie consfintite de Tratatul de la Sèvres (10 august 1920), care nu a ajuns nicand a fi aplicat.  La 19 mai 1919, sub conducerea lui Mustafa Kemal Pașa luase nastere  mișcarea naționalistă ce a mobilizat energiile reziduale ale   societății turcești intr-un veritabil război de independență. In 1922 sultanul Mehmet al VI-lea a fost detronat si  in anul urmàtor Tratatul de la Sèvres a fost inlocuit de Pacea de la Laussanne (24 iulie 1923), prin care se recunostea Republica Turcia ca „stat succesor” al imperiului oroman. Cu abolirea Califatului otoman (3 martie 1924) s-a incheiat procesul de redesenare a institutiilor laice si religioase ale Statului. Noua „vesiune” a puterii otomane a devenit statul turc republican,  limitat la spatiul anatolic salvat de Mustafa Kemal Ataturk, modelul de personalitate care, infond, l-a inspirat si il inspirà pe Erdogan.                                                                                                                                                        

Anuntul fàcut de presedintele Recep Tayyip Erdogan in ziua de joi 28 martie 2020, in legàturà cu schimbarea statutului Sfintei Sofia („ Sfanta Sofia nu va mai fi un muzeu. Statutul sàu se va schimba. O vom numi de acum moschee”) venea cu cateva zile inainte de alegerile admnistrative din 31 martie curent.  Partidul sàu (Akp)  s-a aflat in acele zile in mare   mare dificultate. A pierdut teren la Istanbul si chiar in capitalà, la Ankara. Ca atare „luarea in obiectiv” a Sfintei Sofia a pàrut multor comentatori cà  face parte din repertoriul de lucru al unui aparat de propagandà populist ce puncta pe simpatia nationalistilor, a celor pentru care notiunea de Vatan (patrie) se declinà lingvistic in mai multe feluri ce ii làrgesc campul semantic: vatandas (cetàtean), vatanseverlik (patriotism), vatansiz (in dictionarele turco-germane este tradus prin heimatlos – fàrà patrie). Substantivul vatan  (considerat in turcà atat in sensul limitativ aal cuvantului german Heimat (teritoriul apàràtor al casei) cat si in sensul mai larg englez de homeland, ce trimite la un teritoriu national, insoteste de regulà si acum, ca si in anii ultimelor decenii din mileniul trecut, imaginile cartografice si reprezentàrile vizuale pe care se sprijinà procesele educative in scolile turce incepand din scolile elementare (cf. si art. Sul Mar chi ci lega…, in “Limes”, 1 / 2020, p. 12). Santa Sofia ar apartine deci Vatan-ei turcesti, patriei indefinite, pe care reprezentàrile cartografice in circulatie in universitàtile si scolile Turciei o  definesc in sens larg, ca un teritoriu enorm, situat in jurul unei axe ce pleacà din Estul Chinei si ajunge in inima Mediteranei, panà la coastele orientale ale Italiei si chiar mai spre vest. Mà indoiesc insà cà la Berlin si la Bruxelles, unde s-a pus „batista pe tambal” in fata unui act ce a violentat o piesà importantà din memoria istoricà, deja  devenità neutralà prin statutul sàu de Monument din Patrimoniul Mondial al  Umanitàtii, existà dorinta de a incorda raporturile cu Turcia, si asa deteriorate in ultima vreme. „Ràzboinicul” turc Erdogan si-a conferit, prin „reconfiscarea” Sfintei Sofia, pozitia de „protector”,  fàrà ezitàri, al unui islam universal  a càrui  structurà statalà de referintà nu poate fi decat cea derivatà din mostenirea otomanà.  Nu l-au interesat prea mult pe Erdogan apelurile „occidentale” – printre care si cel al Statelor Unite –si a liderilor crestini ortodocsi – la mantinerera statutului de muzeu a Sfintei Sofia ca simbol al solidaritàtii intre religii si culturi.  Ba dinpotrivà, la scurt timp dupà modificarea statutului Sfintei Sofia a repetat gestul modificand (joi 20 august 2020) statutul bazilicii manastirii Mantuitorului din Chora (Kariye Camii - Moscheea Kariye ), unul dintre monumentele cele mai vechi si mai  dragi ale crestinàtàtii, intemeiat  in secolul al IV-lea si devenit si el muzeu dupà al Doilea Ràzboi Mondial (in 1945).  In ziua de 24 iulie 2020 mii de persoane se adunaserà in piata din fata Sfintei Sofia pentru a inàlta cantàri de laudà presedintelui Erdogan care in sectoare largi ale populatiei Turciei a este vàzut ca  un nou Mahomed al II-lea. In bazilica reconvertità in moschee a avut loc prima rugàciune islamicà de vineri. Alàturi de Seful Statului  se afla ministrul de finante Berat Albayrak, ginerele sàu, si personalitàtile apropiate, printre care si lideri ai unor sectoare politice din Balcani si Somalia, emirul Quatarului, Tamim bin Hamad al-Thani si liderul guvernului libian recunoscut de comunitatea internationalà, Fayez al-Sarraj. Presedintele Turciei a recitat personal, in prezenta unui numàr de 1000 de persoane, “Shura Cuceririi”. Un mesaj mai clar adresat lumii nici cà s-ar fi putut da.

Ultimele invective lansate de liderul turc la adresa presedintelui Frantei Macron cred cà ar fi de citit si din perspactiva randurilor scrise mai sus. Mai amintim in treacàt cà in ce priveste longevitatea guvernàrii dl. Erdogan l-a depàsit cu doi ani pe presedintele “Primei Republici” a Turciei, Atatürk (1923-1938). Erdogan este la carmà de 17 ani, in pozitia de Prim-Ministru si Presedinte (2003-2020). Printre “faptele de arme”  demne de notat ale sale se numàrà si sechestrarea si disturgerea a 301.878 de càrti care, dupà pàrerea reprezentantilor guvernului de el condus, erau legate la invàtàturile mortalului sàu inamic - prieten si protector candva - Fethullah Gülen, inspiratorul ocult, dupà erdogan, al loviturii de stat din 2016. Gülen este rfugiat politic in Statele Unite, unde Macron nu are motiv  sà se refugieze deoarece are si el fregatele sale in Mediterana si aiurea si o mare tarà la spate, cu o fortà si  o istorie diversà de cea a Turciei . 

 

 

Topic: 

Format: