Publicat: 28 Septembrie, 2020 - 00:00
Share

Autor: 

Publicat: 23 Octombrie, 2016 - 18:34

Editura Polirom a lansat în toamna anului trecut o colecție cu totul surprinzătoare prin felul în care autorii abordează subiectele asupra cărora s-au angajat: Biografii romanțate. Au apărut până acum biografii ale unor mari personalități ale culturii române – Constantin Brâncuși, George Enescu, I.L. Caragiale, Maria Tănase, Eugen Ionescu, N. Steinhardt, Emil Cioran – fiecare scrisă de alt scriitor al generației tinere, elementul esențial, definitoriu fiind acela că absolut niciuna nu seamănă cu celelalte sau cu biografiile anterioare ale personalităților respective. Fiecare e o surpriză, prin stil și abordare.

Andrei Crăciun (născut în 1983, cu studii superioare în administrație publică, științe politice, istoria ideilor și mentalităților, cultură și civilizație ebraică; a studiat la Universitatea din București, Escuela de Escritores din Madrid și Tel Aviv University; este, din 2005, ziarist de presă scrisă - a fost desemnat cel mai talentat tânăr ziarist, 2005, cel mai bun tânăr ziarist de cultură, 2010, cel mai bun editorialist, 2011 și cel mai bun reporter din România, 2012; a publicat mai multe volume de eseuri, poezie și proză) mărtusirește la finalul cărții că a citit cam tot ce s-a scris despre Cioran, dar a îmbinat realul cu ficțiunea.

Astfel, cartea începe cu o întâlnire între Cioran și scriitorul sud-american Ernesto Sábato, în mansarda pariziană a filosofului. Nu contează dacă întâlnirea chiar a avut loc sau când, fapt e că cei doi se respectau. Cu deferenă, Andrei Crăciun urmărește gândurile „domnului Cioran” și trecem, odată cu fluxul memoriei, prin viața filosofului, prin iubirile lui (firește, Simone Boue, care va sta alături de el toată viața, dar și nemțoaica Friedgard Thoma). Insitând de mai multe ori că a fost un „cavaler al lucidității”.

„Domnul Cioran mai fu nevoit să constate că nu ar mai vorbi niciodată limba română dacă nu ar fi neapărată nevoie, o limbă pe care se străduia, fără succes, să o uite, dar ar urla în limba română și ar înjura în liba română. Nu poți să înjuri cu adevărat decât în limba maternă.”

„Aceasta e magia jalniă a bătrâneții: să îți șteargă orgoliul, să îți lase trupul ruinat și sufletul cuprins de nostalgiile cele mai banale – Cioran redus la sentimentele unui frizer.”

„În tot ce făcea, Cioran se socotea excesiv, iar excesul era singurul care îl ocrotea de căderea în nulitate, ca toți românii de altfel, și nu o dată o consemnase și fusese urât fiindcă nu ocolise acest diagnostic final: <<Când nu sunt excesivi, românii sunt nuli.>>„

”Ce-i rămânea la un bilanț onest? Prea puțin? Totul? Trăise calndestin, la marginea ascuțită a lumii, ascuns, terifiat de ideea că va fi nevoit să se amestece în acea pastă fără chip care erau toate mulțimile, iar acum gloata îl făcea de nazist, de simpatizant al lui Hitler, în România i se republicau cărțile, cu mâna lui își cenzurase o parte din opera de tinerețe, de peste tot veneau lovituri sau laude deșînțate, care mai rău te umplu de zoaie.”

„Aşa începu sfârşitul vieţii domnului Cioran, care fu marcat de mai multe întâmplări: câteva atacuri cerebrale minore, suficient de parşive încât să nu îl ucidă, o demenţă senilă galopantă, bătrâ­nul Alzheimer, dragostea lui Simone şi câteva fotografii făcute de Friedgard, pe care tovarăşa sa de viaţă învăţase să o îndure, dacă nu chiar să o îndrăgească.

În ultimii săi ani, fu internat într-un azil ce aducea mai degrabă a spital de nebuni, aici primea vizitele traducătorilor şi mai ales traducătoarelor sale, ale unor biografi de ocazie, geambaşi de litere care voiau să îl editeze, oportunişti de ziua a şaptea, admiratori sinceri care avuseseră o poartă oarecare de intrare în graţiile sale, anticomunişti radicali, incapabili de nuanţe, rubedenii mai apro­piate şi mai îndepărtate.

Şi Simone, mereu Simone, apărându-1 ca o leoaică, suferind la suferinţele sale, ţinându-i mâna în mâna sa şi învăţându-1 să nu îşi piardă orgoliul...

Într-o zi, tovarăşa sa de viaţă i-a adus câteva dintre cărţile sale şi i-a arătat numele său pe copertă: <<Acesta eşti tu, tu eşti Cioran şi eşti foarte deştept>>. Iar atunci se povesteşte că domnul și-a privit vărțiel și aproape a schițat un zâmbet.”

Iar când află vestea că a murit Cioran, cercul (ficțiune sau nu?) se închide: Ernesto Sábato, în cabinetul său de lucru sud-american deschide un caiet și scrie: „Astăzi, al Paris, a murit clarvăzătorul.”

O biografie superb scrisă.

 

 

Andrei Crăciun – Cioran. Ultimul om liber. Editura Polirom, colecția Biografii romanțate. 205 pag.

 

 

 

Topic: 

Format: