Publicat: 10 Ianuarie, 2020 - 12:29
Share

Autor: 

Publicat: 14 Decembrie, 2011 - 05:15
Editorialist

Parcă am mai văzut piesa asta cu alegerile anticipate și nu prea de mult. Prin 2005 parcă, atunci când Băsescu trecut prin emoțiile „soluției imorale”era convins că trendul politic este în favoarea Alianței DA și că doar printr-un nou scrutin ar putea obține majoritatea parlamentară care să îi permită să guverneze cum vrea el, fără să mai țină cont de fițele aliaților de conjunctură. Doar că în demersul său nu a ținut cont de faptul că lui Tăriceanu începuse să îi placă atât de mult neașteptata sa condiție de premier încât avea să se pună de-a curmezișul demersului prezidențial. Aceasta a fost, de altfel, cauza rupturii dintre cei doi lideri care s-a adâncit treptat până când în locul unei demisii de bună voie și nesilit de nimeni, Tăriceanu a dat un șut în fund aripii prezidențiale din Guvern (PD-iști plus câțiva defectori liberali) guvernând până la capăt cu sprijinul tacit al PSD-ului.

„Mielul blând” a turbat subit sub influența camarilei liberale instalate în jurul său și s-a contrat până la capăt cu un președinte care în loc de un guvern „al său” s-a trezit ținut în corzi de unul al majorității parlamentare de circumstanță. 
Nu aș vrea să se tragă de aici concluzia că istoria se repetă la indigo și că presiunile pe care Iohannis a început deja să le exercite asupra disciplinatului său elev Orban s-ar putea lovi de o eventuală opoziție a acestuia. Deocamdată poziția președintelui este suficient de solidă pentru a putea să ia decizii fără să mai consulte pe nimeni. Liberalii sunt conștienți că nu ar fi ajuns la putere, așa cum au ajuns, fără politica de forță desfășurată de președinte în ultimul său an de mandat. Alegerile anticipate par într-adevăr soluția pentru consolidarea actualei puteri fragile. Orban guvernează practic în virtutea inerției și în siajul degringoladei din PSD. Asta nu poate să țină prea mult, mai ales pe fondul unui guvern confruntat cu o „grea moștenire” pentru care liberalii nu au soluții. Au în față nu doar opoziția social-democrată, ci și diversele orgolii și pretenții ale susținătorilor de conjunctură, nu foarte fericiți de faptul că răsplata jertfei patriotice de la moțiune nu conține și niște locuri la masa deciziilor. USR și PLUS se pot răsuci oricând, iar UDMR-ul nu obișnuiește să cauționeze ceva fără beneficiile aferente. Însă cea mai acută problemă o constituie lipsa de apetit a întregii mase parlamentare față de pierderile de beneficii adiacente încă unui an de exercițiu și incertitudinilor legate de viitoarele liste.

Iohannis pare să treacă ușor peste aceste piedici în nerăbdarea cronică de a pune mâna pe întreaga putere. Și pare decis să riște, convins că e în mână și că poate să câștige întregul pot. Nu se pot exclude, însă, în primul rând pierderile colaterale tradiționale exercițiului delicat al guvernării în condiții de criză, ca și orgoliul celor care s-au văzut pe neașteptate și  pe nemeritate pe caii mari ai funcțiilor executive. Orban are, desigur, și el orgoliul său care se îngroașă cu fiecare zi în care vede o țară la dispoziția sa,  în jurul său formându-se o camarilă tot mai puțin dispusă să renunțe la privilegii, și este greu de crezut că premierul va putea renunța cu inima ușoară la tot ceea ce a dobândit prin evidente sacrificii personale. În plus, poate poate să conteze la fel de mult ca în precedenta evocare faptul că în timp ce Iohannis are puteri de decizie limitate, ale sale sunt depline, în calitatea sa de șef al Executivului. Poate fi consultat, certat, urecheat chiar, dar nu poate fi demis dacă nu vrea să se lase. 

De aici este de înțeles și graba lui Iohannis de a pune în mișcare mecanismele anticipate până când actuala echipă nu prinde cheag și nu își creează propria sa clientela politică. Rezultă deci că lucrurile nu sunt nici simple și nici clare, iar partida anticipatelor se joacă fără anticiparea rezultatului.

Topic: 

Format: 

Rubrici: