Publicat: 20 Decembrie, 2019 - 00:00
Share

 Se împlinesc, iată, 30 de ani de la momentul de răscruce al istoriei care a marcat revenirea noastră în cursul ei firesc, dintr-o acoladă pervertită de dogmatismul totalitar. Este, pentru mine, cel puțin un prilej de a rememora modul în care am perceput Revoluția în anii ce au urmat prin editorialele scrise și publicate. O Revoluție a cărei primă atestare documentară rămâne ziarul „Libertatea”, scos ca prim „ziar liber” de mine și de colegii mei, în după amiaza zilei de 22 decembrie (Octavian Andronic)

joi 22 decembrie 1994
Ce-am făcut în ultimii cinci ani?
 

Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, la etajul al ll-lea al Palatului "Universul" se începea, cu o febrilitate pe care nici unul dintre cei care mânuiau condeiul nu o mai cunoscuse, facerea a ceea ce avea să devină "primul ziar liber al Revoluţiei Române". Nu ştiam acest lucru, ideea de concurenţă pe o piaţă liberă nu apăruse încă. Ştiam doar că trebuie să facem ceva pentru că sentimentul imperativitătii a ceea ce trăisem în acea noapte, în Piaţa Universităţii, devenise copleşitor. Experienţa unică şi nesperată a răsturnării unui sistem ce ne apăruse infailibil îşi cerea o exprimare pe măsura adevăratei profesiuni şi toţi cei ce au pus atunci mâna pe condei nu s-au mai gândit (sau poate subconştientul nostru a refuzat acest lucru?) la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ceauşescu se reîntorcea din călătoria începută cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului. Cele patru foi pe care colegii şi prietenii noştri tipografi le-au scos, fără să stea măcar o clipă pe gânduri şi într-un timp la care n-ar fi putut spera o ediţie obişnuită, au devenit, instantaneu, primul document scris care atesta victoria unei Revoluţii îndelung aşteptate. Ziarul s-a distribuit de la ferestrele "Universului" deasupra mulţimii care-l aştepta cu nesaţ, de către oameni obişnuiţi, dintre care unii au murit cu el la piept, împrăştiat sub gloanţe într-un oraş ai cărui locuitori aveau nevoie de o confirmare a statutului lor de oameni liberi. Numele ziarului s-a tras din scandarea încrâncenată a mulţimii care invadase Piaţa Palatului, cerându-si imperativ un drept elementar, care-i fusese refuzat de o jumătate de secol.
Ce-am făcut, noi, în ultimii 5 ani? Am făcut un ziar care şi-a căutat permanent drumul spre sufletul oamenilor. Un ziar ca şi ei, când mai bun, când mai puţin bun, când obiectiv, când pătimaş, când încrezător şi când pesimist, dar întotdeauna de bună-credinţă.
Dar, mai ales, în ultimii cinci ani n-am pregetat nici o clipă să credem în ideea de LIBERTATE.

miercuri 22 decembrie 1999 
O istorie a libertăţii presei
 

În 22 decembrie 1989, pe la ora 16, în imprimeriile „Informaţia" ieşea de sub rotativă primul document scris ce atesta cel mai important eveniment al ultimei jumătăţi de secol. Era cotidianul „Libertatea". Pentru prima dată, o publicaţie apărea nu ca urmare a unor decizii luate la nivel înalt şi fără nenumăratele aprobări. Era consecinţa directă a unui act de voinţă al câtorva oameni care consideraseră că datorează conaţionalilor lor cest lucru. Era modul specific în care ei răspundeau imperioasei sete de libertate care ne ardea sufletele şi pe care apucaserăm să o întrezărim pe după colţul străzii. Apariţia, „primului ziar liber al Revoluţiei" nu are încă o istorie a sa. Sunt mândru că m-am numărat alături de cei care au avut inconştienţa de a-şi risca, pe o singură carte, convingerile - cartea izbânzii. La ora când am luat decizia scoaterii ziarului, lucrurile erau departe de a fi lămurite. Dictatorul plecase, dar nimic nu arăta că nu s-ar fi putut întoarce. Punându-ne semnătura în pagină, ne asumam, implicit, riscul unor represalii foarte clar direcţionate. Mărturisesc, însă, că cel puţin în ceea ce mă priveşte, atunci n-am mai avut răgaz pentru analiza şi calcu-lele de acest fel. Ziarul trebuia să iasă. Trebuia să răzbunăm, în acest fel, anii de umilinţe profesionale şi umane. Aveam, pentru prima dată, prilejul de a spune tot adevărul şi n-aveam voie să-l ratăm. Indiferent cu ce riscuri.
Ziarul a ieşit. A fost întâmpinat ca o minune. Oameni care trăiau evenimentul aveau nevoie ca de aer de o confirmare. Că nu visează. Că nu speră în zadar. Or, ziarul le oferea garanţia cuvântului scris şi tipărit. Au trecut de atunci zece ani. Multe lucruri s-au schimbat. Nici noi nu mai suntem aceiaşi, şi nici ziarul. Ceva a rămas: libertatea deplină a cuvântului - căreia „Libertatea" i-a dat startul. Astăzi, dintre toate libertăţile dorite şi asumate, aceasta pare să fie cea mai pe deplin trăită. Ea este pavăza unui drum care nu riscă să o ia pe scurtăturile autoritarismului, chiar cu riscul unor exagerări. Cum spu-neam, debuturile libertăţii cuvântului nu au încă o istorie a lor. Poate că acum e momentul ca cineva să o facă. Fără acest amănunt, tot ceea ce s-a întâmplat cu noi în ultimii zece ani va fi mai greu de înţeles.

sâmbătă 23 decembrie 2000 
Băieţii de la baricadă
 

Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluţie sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem şi că în această Revoluţie nişte oameni au fost aproape de a-şi da viaţa pentru aceasta idee. Unii chiar şi-au dat-o, dar aceştia nu mai pot fi invitaţi la recepţii sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam aceloraşi oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluţia însăşi. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, şi acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim şi ne grăbim să-i invităm şi să-i întrebăm ce şi cum a fost. Şi telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceţi pe ăştia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioşca ăsta are un lac pe nu ştiu unde. Cu ce bani l-a luat? Şi Dincă, are un lanţ de magazine. Şi Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluţionar! Ia mai slăbţi-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intraţi în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj şi drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă minţile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admiraţie şi respect, la început. Iar apoi cu resentimente şi cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci şi cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanţi ai Revoluţiei. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflaţi în cătarea puştilor. Când simţim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Şi daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ?

vineri 21 decembrie 2001 
Legitimitatea revoluţionară
 

La festivităţile care au avut loc la Timişoara, la aniversarea a 12 ani de la declanşarea mişcărilor populare ce aveau să culmineze cu răsturnarea dictaturii, a participat preşedintele Ion Iliescu. Din clasa politică în funcţiune l-a însoţit doar fostul premier Petre Roman. Cei doi rămân, chiar şi după aceşti 12 ani, figurile emblematice ale Revoluţiei, tandemul care a reuşit să mobilizeze o întreagă ţară în demersul democratizant iniţiat atunci. Regăsirea - după o lungă separaţie - a celor doi lideri carismatici are o semnificaţie aparte dincolo de cea aniversară: ei sunt printre puţinele personalităţi afirmate în vâltoarea evenimentelor care mai deţin responsabilităţi publice. Domnul Iliescu este din nou în vârful piramidei, iar dl Roman, chiar dacă a fost lipsit de prerogativele sale de şef de partid, nu va rămâne pe dinafara vieţii politice (i se pregăteşte ceva pe la "francofonie") el continuând să reprezinte şi un curent pe care Băsescu n-a reuşit să-l anuleze. Cei doi au, deci, ceea ce le lipseşte multora dintre actualii lideri politici: legitimitatea revoluţionară. Au ceea ce a lipsit, aproape în totalitate, puterii interimare dintre '96 şi 2000. Nici unul dintre membrii actualului cabinet nu are "antecedente" în "21-22". Domnul Adrian Năstase a apărut pe firmament târziu, în preajma alegerilor. Dintre miniştrii săi doar Ioan Mircea Paşcu ar putea ridica astfel de pretenţii (el fiind, însă, considerat mai aproape de Cotroceni decât de Victoria). Este o "lipsă" care ar putea fi asemănată cu absenţa din biografia primilor lideri comunişti a stagiului în ilegalitate, sau, în cazul ţărăniştilor şi liberalilor, a stagiului în puşcăriile comuniste. Nu este - şi nici nu va fi de mirare - de ce, după patru ani în care aniversărilor revoluţiei le-a fost pusă surdina societăţii civile - considerată a fi zona de extracţie a puterii de atunci - cea de-a 12-a aniversare să fie operată cu motoarele din plin şi cu girul prezidenţial suplinind lipsa de apetit guvernamentală. Şi chiar dacă prezentarea ultimului volum al preşedintelui va fi făcută la manifestările din Capitală de către premier (care a primit această sarcină cu vreo săptămână înainte, ca să aibe timp să studieze opul) să nu ne lăsăm înşelaţi: Revoluţia este un azimut în declin obiectiv. Peste patru ani vom asista, probabil, la un simpozion. "Adevăratele" evenimente, autenticele evenimente vor fi desprinse din istoria zbuciumată a unui partid, cel care "a preluat ştafeta" şi a dus-o mai departe. Legitimitatea revoluţionară va evolua în ritmul legitimaţiilor.

sâmbătă 21 decembrie 2002 
Un paradox românesc
 

Faptul că după mesajul său în faţa Parlamentului preşedintele a fost luat în braţe cu atâta entuziasm de către Opoziţie nu trebuie să mire pe nimeni. Orice este împotriva Puterii, sau pare să fie, e numai bun pentru Opoziţie.  Aceiaşi oameni care l-au tăvălit pe preşedinte de-a lungul timpului, prin zoaiele publice, schimbă acum placa şi găsesc, dintr-o dată, că e echidistant şi că-şi face datoria de preşedinte. Dl Iliescu şi-a făcut şi până acum datoria.  Poate cu prea multă stricteţe uneori, pentru o societate care n-avea la îndemână alt model decât acela al liderilor comunişti autocraţi, care din când în când lăsau pradă publicului pe câte un fruntaş mai de mijloc care ieşise din graţii.  Asupra acestuia se revărsau ca spre un paratrăznet, nemulţumirile populare, iar liderul maxim apărea ca un arhanghel al dreptăţii care, dacă mai greşeşte din când în când, o face pentru că cei din jur îl mint sau îi ascund adevărul. Nu doresc să fac o astfel de comparaţie, pentru că ea este neavenită din toate punctele de vedere. Ca preşedinte, dl Iliescu a fost întotdeauna loial premierilor săi, indiferent de gradul de simpatie pe care îl nutrea faţă de aceştia. Cu siguranţă însă că, în afară de dl Văcăroiu - care a avut şi un alt statut politic şi a activat şi într-o altă conjunctură - dl Năstase s-a bucurat în cea mai mare măsură de suportul preşedintelui. Temperamente diferite, generaţii diferite, şcoli diferite - dar, vreme de doi ani, comunicarea lor n-a fost nici pe departe atât de plină de note false pe cât a lăsat să se creadă presa avidă de scandaluri. Nici discursul de joi nu mi se pare a fi fost atât de 'antiexecutiv' pe cât vor unii să se creadă. A fost, mai degrabă, un mesaj critic şi autocritic, preşedintele asumându-şi, alături de Executiv, nerealizări. Dar aceste nerealizări rămân, fatalmente, în zona administraţiei. Adrian Năstase este, de departe, cel mai bun produs al politicii postdecembriste. Este, deasemenea, cel mai bine organizat şi mai eficient premier. În timpul mandatului său administraţia a parcurs un lung drum de la haosul instalat de Coaliţie, la reconstrucţia credibilă a instituţiilor statului. Fire autoritară, structură puternică, premierul atrage mult mai multe resentimente din partea adversarilor sau a concurenţilor, decât a atras oricare dintre cei care l-au precedat. Acest plus de personalitate l-a pus, în nu puţine situaţii, în concurenţă directă cu şeful statului, ceea ce a produs iritări în special în zona anturajelor. Dar, faptul că în ciuda criticilor, justificate sau nu, în ciuda convingerii unui important număr de români că nu o duc bine şi că principalul responsabil de această stare e corupţia, caracteristică aproape oricărei puteri - mai bine de jumătate dintre ar vota tot PSD-ul şi pe Adrian Năstase! Este doar un paradox aparent, care pune în altă lumină, inclusiv relaţia, considerată acum a fi pe muchie de cuţit, între preşedinte şi premier.

luni 22 decembrie 2003 
Revoluţia
 

Au trecut, iată, 14 ani de la momentul care va rămâne cea mai însemnată răscruce din viaţa României din ultima jumătate de secol.  Revoluţia din decembrie a fost semnalul reîntoarcerii noastre într-o lume normală şi al desprinderii de universul orwellian al dublei gândiri şi al permanentei rescrieri a istoriei. Dar, de 14 ani încoace, de fiecare dată, revin obsedant întrebări şi suspiciuni cărora, din păcate, nu li s-au oferit răspunsuri cât de cât satisfăcătoare.  Există câteva lucruri, însă, asupra cărora operează în primul rând bunul simţ: unul dintre ele este acela că, oricâte scenarii s-ar fi făcut şi s-ar fi suprapus, niciunul nu ar fi putut conduce la rezultatul spectaculos al participării la evenimente a atâtor oameni, împotriva cărora nici cel mai perfecţionat aparat de represiune nu ar fi putut face faţă.  Vor fi fost, poate, scântei aprinse prin felurite laboratoare, dar incendiul , marele incendiu care ne-a purificat de sechelele unui trecut odios, a fost autentic.  Discuţiile dacă a fost sau nu o lovitură de stat rămân fără obiect în faţa realităţii care arată clar că ceea ce s-a schimbat s-a făcut de la fundamente.  Că ceea ce a rezultat nu este perfect, e altă problemă.  O a doua chestiune în legătură cu care discuţiile mi se par de prisos este aceea a libertăţii cuvântului şi a presei.  Libertatea de exprimare a fost, probabil, prima dintre cele dobândite, şi cea mai temeinică.  Odată cu primul ziar apărut, la mai puţin de două ore de la fuga lui Ceauşescu şi continuând cu cele care l-au urmat, noua condiţie dobândită cu preţ de vieţi şi de sânge s-a cerut subliniată şi întărită.  Libertatea a fost atunci sentimentul dominant şi de neînlocuit, care a făcut ca, dintr-o dată, viitorul şi speranţa să arate altfel.  Presa şi libertatea cuvântului sunt elementele care au menţinut tonusul unei naţiuni covârşită nu o dată de încetineala şi dificultatea cu care reuşeşte să îşi apropie bunăstarea şi lipsa de griji a traiului cotidian.  Presa a fost, totodată, un veritabil pilot al economiei de piaţă, ea anticipând şi devansând procese cărora le-au trebuit ani în plus pentru a se regla ca mecanism. Aceste două lucruri sunt, cred, suficiente, pentru a menţine la locul de cinste pe care-l merită, ideea de Revoluţie şi tot ceea ce decurge din ea.

 

joi 22 decembrie 2005 
Teroriştii lui Voinea
 

După şaisprezece ani de la evenimente, procurorul-general Dan Voinea este pe cale să limpezească una dintre cele mai tulburi pagini ale Revoluţiei Române: aceea a teroriştilor.
Într-o conferinţă de presă la care l-au invitat susţinătorii săi pentru funcţia de procuror general al Parchetelor Militare - revoluţionarii dintr-una dintre asociaţiile de profil - el detonează o veritabilă bombă afirmând că teroriştii n-au existat şi că în decembrie 1989 am avut de-a face cu o 'diversiune calificată', că acţiunile diversioniste au fost coordonate la nivelul întregii ţări şi - cum e şi normal - cineva trebuie să răspundă pentru morţii de la Revoluţie. Dar acest sau aceşti 'cineva' nu sunt alţii decât 'cei care atunci au preluat puterea!'
Nici nu se putea o temă mai şocantă pentru acest sfârşit de an în care se devălmăşesc afirmaţii şi negaţii despre cel mai bun/prost guvern postdecembrist, despre mărimea/micimea corupţiei sau despre fuziunea partidelor din Alianţă. Generalul Voinea reuşeşte, aproape miraculos, să deplaseze atenţia media şi a publicului dinspre banalele probleme cotidiene - facturile de încălzire, medicamentele ne/compensate, nota de plată a sărbătorilor, nemulţumirile sindicale - spre eşafodul pe care justiţia se pregăteşte să-i jertfească pe 'copiii' Revoluţiei în mumele legalităţii!
Ştim cu toţii că în buimăceala acelor zile s-au petrecut multe lucruri nu doar nefireşti, ci chiar atroce. Bănuim cu toţii că teroriştii fără chip reprezentau, în ultimă instanţă, factori de rezistenţă şi destabilizare ai structurilor vechiului regim. Şi că o Revoluţie, ca aceasta, îşi are preţul ei, în sânge sau vieţi omeneşti. Însă e prima dată când se propune un proces al Revoluţiei - pentru că, în ultimă instanţă cam asta reiese din ceea ce declară dl Voinea - în care reprezentanţii noii puteri, născută din această confruntare sângeroasă, au de dat seamă pentru... violarea normelor de drept ale statului comunist! Pentru că, practic, asta se invocă şi în virtutea acestor norme se poate face inculparea!
Curajul dlui Voinea pare să aibă un punct de sprijin şi acesta rezidă - poate fără ca domnia sa să-şi dea seama - tocmai în folosul structurilor fostului regim, care nu numai că au supravieţuit, dar s-au şi consolidat, politic şi economic, făcând acum regulile jocului.
Singura problemă, reală, a dlui Voinea este că prin dubla sa calitate - aceea de participant la Revoluţie, ca acuzator al soţilor Ceauşescu, şi aceea de anchetator al evenimentelor - se află într-o evidentă şi stridentă situaţie de incompatibilitate. Lucru care pare să nu fi fost observat nici de CSM, nici de doamna Macovei şi nici de revoluţionarii care-l susţin.
Avem nevoie ca de aer de adevărurile Revoluţiei. Dar poate că nu tocmai de la cei implicaţi. Emoţional sau moral. Sau în alt fel.

joi 21 decembrie 2006 
Legitimitatea revoluţionară
 

Încerc să evit a vedea lucrurile - ceea ce s-a întâmplat în urmă cu 17 ani - cu ochii de acum, cu ceea ce ştim că s-a întâmplat şi cum s-a întâmplat. Care era atmosfera, în 21 decembrie 1989, după cele întâmplate la Timişoara şi ştiind foarte puţine lucruri şi într-o percepţie distorsionată. Era, însă, limpede un lucru: niciodată până atunci regimul comunist din România nu fusese supus unei încercări atât de viguroase, atât de incredibile. Simplul fapt al unei revolte în masă părea de neconceput, în condiţiile în care sistemul însuşi era unul represiv, perfecţionat în a preveni şi împiedica orice formă de opoziţie. În timp ce în jurul României se prăbuşeau ziduri ale totalitarismului, Congresul al-XIV-lea al partidului comunist păruse să pună cruce oricăror speranţe, perpetuând la infinit o formă de dictatură împotriva căreia părea să nu existe antidot. Şi, totuşi, la Timişoara, avusese loc incredibilul: oamenii se împotriviseră sistemului, cu o hotărâre explicabilă doar prin lipsa de reguli a unor astfel de evenimente. Ecoul represiunii amplificase datele prin cutia de rezonanţă a posturilor de radio cu tradiţie în ascultarea 'subversivă' şi se vorbea, în şoaptă, bineînţeles, despre un număr incredibil de victime rezultate dintr-un măcel iraţional. Parcă spre a nu acorda evenimentelor importanţă, Ceauşescu plecase în Iran, pentru a se întâlni amical cu cei care-l răsturnaseră cu zece ani în urmă pe prietenul său, sahinşahul, lăsându-şi 'locotenenţii' să rezolve problema. În seara întoarcerii din Iran, într-o ieşire la rampă fără precedent, Ceauşescu îi atinsese pe câţiva dintre membrii CPEX în faţa camerelor TV, denunţând acţiunea 'agenturilor' şi a forţelor duşmane şi duşmănoase. Apoi, în aceeaşi manieră ruptă de realitate, organizase mitingul din Piaţa Palatului, cel care avea să fie detonatorul cursului ireversibil al lucurilor... Deşi istoria nu se face cu 'dacă', să încercăm să ne imaginăm ce s-ar fi întâmplat dacă represiunea ar fi fost eficientă? Dacă mitingul atent regizat l-ar fi mandatat public să lupte împotriva agenturilor pe Ceauşescu? Dacă în loc să erupă într-un admirabil efort de eliberare, mulţimea s-ar fi întors cuminte acasă... A fost, cu adevărat, prima şi definitiva condamnare a comunismului, chiar dacă oamenilor nu le era prea clar faptul că vor putea să scape, cu adevărat, de teroarea ideologică şi adesea fizică pe care o exercitase vreme de aproape o jumătate de secol, comunismul de import. Din evenimentele complexe, imposibil de regizat, a rezultat factorul ce a caracterizat pentru o lungă perioadă, viaţa politică românească: legitimitatea. Participarea la Revoluţie, la formula sa intens mediatizată, a constituit certificatul de garanţie al unei întregi pleiade de politicieni aflaţi în competiţie directă cu cei care, într-un fel sau altul pierduseră această ocazie. A fost prima explicaţie a Pieţei Universităţii şi, mai apoi, a primei alternanţe democratice la guvernare. Ea rămâne şi astăzi un criteriu de care unii ţin cu dinţii, în timp ce alţii îl resping cu hotărâre. Şi probabil că lucrurile nu se vor clarifica decât atunci când va dispărea, odată cu exponenţii săi, această nefericită falie din societatea românească.

sâmbătă 22 decembrie 2007 
Vestitorul libertăţii
 

Istoria funcţionează pe bază de documente. Ceea ce nu rămâne scris, menţionat, nu există. Istoria omenirii este, de fapt, o colecţie de texte şi ea începe odată cu menţiunea - fie că e vorba de un desen rupestru din vreo peşteră, sau de cuneiformele de pe o tăbliţă de lut.
Chiar şi pentru evenimentele recente, această definiţie rămăne valabilă. Iată, se împlinesc 18 ani de când în România se scrie un alt capitol de istorie. Peste ani, când martorii vor dispare iar amintirile se vor şterge, locul acestora va fi luat de atestările documentare.
Care este prima atestare documentară a Revoluţiei Române?
Răspunsul la această întrebare a fost dat, în ziua de 22 decembrie, pe la ora 14, când din teascurile imprimeriei „Universul” a ieşit primul exemplar din ceea ce s-a numit şi „primul ziar liber al Revoluţiei Române”. Am avut privilegiul să mă număr printre cei care - cu inconştienţă, de-a dreptul - au luat atunci decizia unică, de neconceput, de a tipări un ziar fără vreo aprobare din partea unui for diriguitor, altul decât conştiinţa profesională şi umană. Ziarul „Libertatea” s-a născut din strigătul străzii inundate de mulţimea celor care n-au mai vrut să suporte teroarea ideologică şi lipsa celei mai de preţ dintre valorile umane. A fost scris dintr-o suflare, pe genunchi, şi tipărit cu o rapiditate de care bătrânele maşinării de pe vremea lui Cazzavilan nu puteau fi bănuite. A fost difuzat din om în om, mai întâi aruncat pe ferestrele sediului din Brezoianu, spre mulţimea adunată în stradă, în aşteptarea evenimentului unic despre care vestea se răspândise deja. Atunci, pe cele patru pagini, cu format mic, s-a scris adevărul despre cele întâmplate în noaptea de foc şi ziua care i-a urmat. Acolo au fost întipărite literele cuvântului care a definit noua condiţie a României: Revoluţia! Cât de important a fost acest moment aveam să mă conving câteva luni mai tărziu, când în calitate de prim redactor şef al acestui ziar am fost solicitat să dau relaţii într-o anchetă efectuată de procurori: unul dintre eroii Revoluţiei murise cu ziarul la piept, străpuns de un glonte. Prezenţa publicaţiei a fost în măsură să determine intervalul în care omul acela a devenit victima reacţiei brutale a celor care pierduseră trenul istoriei şi pe care ne-am obişnuit să-i numim, fără a-i identifica, terorişti.
Acel ziar „Libertatea” - fără nicio legătură cu ceea ce publică, de prin 1996 încoace, trustul elveţian Ringier - va rămâne în istoria României - nu numai a presei - ca vestitorul libertăţii. Şi al democraţiei pe care o tot silabisim, vorba politologului, de aproape două decenii de curs elementar...

marţi 23 decembrie 2008 
Eroii Revoluţiei
 

La manifestările de omagiere a Revoluţiei, Ion Iliescu a fost agresat. S-a aruncat spre el cu monede şi a fost huiduit. De cine? De "eroii revoluţiei". Eroi cu patalama la mână care atestă (cel mai adesea pe bază de martori încrucişaţi: adică eu depun mărturie pentru tine, tu depui pentru mine) că s-au jertfit pe altarul libertăţii. Nu degeaba. Naţiunea, recunoscătoare, le-a dat recompense şi privilegii. Sunt scutiţi de impozite, au primit câte un teren agricol şi câte un spaţiu comercial, li s-au oferit sedii. Unii au ştiut să prospere, de la această bază de plecare, alţii nu: pierzând şi spaţiile şi terenurile, n-au mai rămas decât certificatele pe care le agită ameninţător ori de câte ori li se pare că nu mai sunt băgaţi în seamă. Ori protestele de genul acesta aduc aminte lumii că ei mai există. O lume tot mai puţin preocupată de ce a fost în urmă cu 19 ani, dar tot mai interesată de ce va fi la anul.

Dacă despre eroii în viaţă nu sunt prea multe lucruri de spus, despre cei care şi-au dat viaţa pentru libertatea noastră jos pălăria! Chiar dacă, în cele mai multe dintre cazuri, sacrificiul lor a fost absurd şi inutil. Pentru că, pe 22 Decembrie, aproape nimeni n-a mai înfruntat deschis valul revoluţionar. Cei care ar fi trebuit, sau ar fi putut să o facă, ori s-au retras în cazărmi, ori şi-au pus brasarde tricolore, sărbătorind victoria. Morţii - peste 90%, au rezultat din tirurile bezmetice ale celor care au primit arme ca să apere revoluţia. Cum au murit eroii? Episoadele de la sediul MApN, cu uslaşii spulberaţi de tancurile armatei sau cel de la Otopeni, cu ostaşii din trupele de Securitate livraţi pe tavă tirului militarilor din dispozitivul aeroportului sunt cât se poate de sugestive. Victoria revoluţionarilor a fost atât de totală încât, în subconştient, s-a ivit necesitatea inventării inamicului. Aşa au apărut teroriştii - precum marţienii de la Rosewell, despre care toată lumea vorbeşte dar nimeni nu i-a văzut.
Eroii au fost victimele confuziei şi neînţelegerilor. Au murit aproape fără să ştie de ce. N-a ştiut nici măcar cel mai tânăr dintre ei, nepoţelul meu Vladimir, în vârstă de doar o lună, răpus de un glonţ rătăcit, în pătucul său.
Dacă e să vorbim de eroism, acesta aparţine zecilor de mii de bucureşteni fără certificat de revoluţionar, care în dimineaţa zilei de 22 Decembrie au ieşit în stradă, opunând armelor credinţa lor că ceasul libertăţii a bătut şi cursul istoriei nu mai poate fi dat înapoi.
Cu toată modestia, mi-aş permite să spun că eroic s-au comportat, în acea zi, şi aceia dintre colegii mei de la "Informaţia Bucureştiului" care nu s-au temut să-şi pună semnătura pe prima atestare documentară a istoricului eveniment - primul ziar liber al Revoluţiei, "Libertatea" - într-un moment în care nimeni n-ar fi putut spune că lucrurile fuseseră definitiv tranşate şi că n-ar fi fost printre primii puşi la zid dacă Ceauşescu s-ar fi întors...
Cât despre Ion Iliescu, recunoaşterea meritelor sale reale nu trebuie să vină de la o mână de frustraţi cu propensiuni violente. Locul său din istorie nu i-l poate lua nimeni.

marţi 22 decembrie 2009 
Jurnal de baricadă...
 

22 Decembrie 1989, ora 4,14. Ce va aduce, oare, ziua de mâine? Sau de azi? Tot ce am văzut în ultimele 15 ore, tot ce am auzit, tot ce am simţit aduce din ce în ce mai mult cu un coşmar. Dar coşmarul cel mai cumplit începe în momentul în care realizai că este foarte posibil ca ziua de mâine  să fie ca oricare alta din cele trecute în ultimii vreo 20 de ani. Cu aceleaşi figuri, aceleaşi fraze, aceeaşi lume. Poate doar cu câteva explicaţii de o sfruntată falsitate, ca multe altele, în plus...
Ce suntem? Cine suntem? Ce am devenit în această ultimă săptămână ce nu-şi are termen de comparaţie? Ce a determinat această bruscă, nebunească, ucigătoare trecere de la orizontalitatea aparenţei târâitoare, parcă mulţumită doar de faptul că există, la verticalitatea unei demnităţi nu numai nebănuite, dar parcă nici măcar de conceput? Ce s-a întâmplat oare acolo, în sufletele acelei mâini de OAMENI care au înfruntat până la capăt, cu piepturile goale, dar cu inimile explodând de nebuna adiere a libertăţii, diviziile motorizate ale „celor mai iubiţi” călăi ai poporului român? S-au gândit ei, oare, la ce va fi după, după ce puterile îi vor fi lăsat, hainele ude le vor fi îngheţat, iar gloanţele se vor fi apropiat lacome de carnea lor? Înclin să cred că nu. Că în acest prezent, entuziasmant în nebuneasca lipsă de şansă a sa, nu mai era loc pentru un alt timp. Erau, poate, cei care au aplaudat şi au aclamat fără convingere, ci doar cu indiferenţă şi mai ales cu teamă, fiecare dintre actele inimaginabile ale acestui vătaf schizofren, paranoic, de-a lungul acestor ani în care ţara se prăbuşise în neantul lipsei de demnitate. Îi vor fi usturat poate palmele, ca de o incurabilă râie morală şi au încercat, într-o disperare asumată cu maximă seninătate, purificarea acestui gest, a acestei enorme sfidări. Sfidarea tancurilor, a aroganţei totalitare, a dispreţului nemăsurat al celor cocoţaţi cu obstinaţia marilor parveniţi, pe grumazul unei ţări obişnuite să îndure. Obişnuită însă să-i îndrume pe alţii, nu pe ai săi, sau mai bine zis, pe cei care au început purtând o mască asemănătoare cu figurile lor. Masca a căzut, însă, de mult, şi nu a mai rămas decât imaginea hâdă a vechilului purtând ca pe un sceptru gârbaciul cu care a stâlcit trupurile şi sufletele celor somaţi să-i închine eterne osanale.
Până în această seară noţiunea de „eroism” mi-a sunat cam exterioară şi lipsită de sens, dacă nu împopoţonată cu reversul său, atunci când n-a mai putut fi dezlipită de fruntea filozofului-cizmar. Abia în această seară am înţeles ce înseamnă erosim total, sacrificiu de sine necondiţionat, în numele unei, poate, iluzorii speranţe.
EROII sunt ei, cei de la baricada din piaţa înecată de fum şi incendiată de flăcările prin care venea, la o fatală întâlnire, glonţul pornit din armele pe al căror trăgaci apăsase, demult, degetul celui mai mare criminal din istoria acestei naţiuni.
Ce va aduce această nouă zi, până la care, iată, n-a mai rămas decât vreo oră? Ce? Pentru că cel care ne-a schilodit sufletele a reuşit performanţa de a nu ne mai lăsa nici această ultimă redută: speranţa...
Octavian Andronic
P.S. La ora 6 dimineaţa, pe postul naţional de radio, o voce şugubeaţă ne urează „bună dimineaţa”. Parcă nimic nu s-a întâmplat...

...Aceste rânduri puse pe hârtie în noaptea spre dimineaţa zilei de 22 Decembrie nu erau destinate tiparului – chiar părea absurdă o astfel de eventualitate. Erau, mai degrabă, expresia unei presiuni interioare – inspirată de evenimentele uluitoare cărora le fusesem martor.
În aceeaşi dimineaţă, pe la ora 9.00, mi-am dat demisia de la ziarul pentru care lucrasem 20 de ani, înmânându-i unui redactor şef uluit de îndrăzneala mea, carnetul de ziarist. Gest aproape dramatic, ce nu putea rămâne fără urmări. Le-am aşteptat până la prânz când, odată cu decolarea lui Ceauşescu cu elicopterul, am înţeles că istoria, poate, totuşi, să capete un alt curs. Am revenit la redacţia din Brezoianu, unde colegii mei urmăreau, nevenindu-le să creadă, evenimentele. Într-un elan care peste timp îmi pare teatral, am întrebat: Ce aşteptăm? Trebuie să facem ziarul! Ce ziar? - a întrebat cineva. Atunci, o voce – nu ştiu a cui – a rostit cuvântul care făcuse să vibreze mulţimea adunată în Piata Palatului: „Libertatea...”
Peste mai puţin de o oră (record tipografic!) prima atestare documentară a Revoluţiei Române proclama şi prima dintre libertăţile aduse de aceasta: „Libertatea” presei! Iar articolul meu a fost, atunci, singurul deja scris la momentul deciziei de a face un ziar pentru care nu exista nici o aprobare...

miercuri 22 decembrie 2010 
A fost odată o Revoluţie...
 

În România trăieşte deja prima generaţie care nu mai are amintiri din trecutul comunist. Pentru aceasta şi, poate – pentru jumătate din cea precedentă - Revoluţia reprezintă un eveniment comun, pe care-l receptează doar din opiniile contradictorii ale dezbaterilor televizate şi din certurile interminabile la dată fixă ale foştilor – sau presupuşilor revoluţionari rămaşi pe din afara răsplăţii jertfei patriotice. Clasa politică ce-şi reclamă legitimitatea revoluţionară este tot mai redusă numeric, copleşită fiind de cea care, repudiind-o, îşi caută alt soi de legitimitate. Nu avem, la această oră, nici măcar o definiţie oficială a evenimentelor din 21/22 Decembrie 1989: Revoluţie? Lovitură de stat? Conspiraţie internaţională? Glasnost a la roumaine? Comunism reciclat?
Poate că din toate câte ceva. Mai avem, cred, de aşteptat, până la un "acord de principiu". Până atunci, „evenimentele” rămân ceea ce au însemnat ele pentru fiecare dintre noi, la acel moment.
Pentru mine a fost, mai întâi, explozia de la mitingul din 21 şi evoluţia incredibilă a mişcărilor de stradă de până la instalarea baricadei de la Universitate. Toate astea le-am trăit, le-am urmat pas cu pas, cu uimirea jurnalistului care asista la secvenţe pe care nu le credea posibile într-o ţară ce părea să fi rămas ultima redută a comunismului obtuz şi nereformabil. Au însemnat violenţele de la baricadă şi morţii peste al căror sânge am păşit în stradă. A însemnat sentimentul acela de uluirea pe care am trăit-o a doua zi dimineaţă când locurile în care muriseră oameni, nemeritat, erau măturate şi spălate, unica amintire rămânând urmele gloanţelor din zidurile Universităţii. A însemnat sentimentul acela de exaltare şi de pierdere a  adânc instalatei timorări în faţa unei puteri absolutiste, când în Bulevardul Magheru au apărut coloanele de demonstranţi, venite din toate colţurile Bucureştilor, cu stema decupată din drapel şi cu pancartele pe care scria, neverosimil, „Jos Ceauşescu!”. A însemnat senzaţia de gheaţă a ţevii de puşcă care mi-a proptit-o în piept un soldat speriat, când m-am apropiat de cordonul militarilor pentru a aduna tuburi din cartuşele trase pe deasupra demonstranţilor. A însemnat întoarcerea mea la redacţie şi gestul – inconştient! – de a-i pune redactorului-şef pe birou tuburile de cartuşe şi de a-l întreba (revăd şi acum în minte uluirea de pe figura sa) dacă despre asta pot să scriu. Mai înseamnă şi enormitatea - pentru contextul acela - a depunerii legitimaţiei de ziarist şi anunţul unei demisii pe care nici nu-mi trecea prin cap cât de scump ar putut fi plătită. A însemnat valul de entuziasm colectiv, vecin cu nebunia, ce a cuprins Piaţa Palatului, în momentul decolării elicopterului prezidenţial şi apelul primit de la redacţie, unde odată întors, am decis cu colegii mei că ziarul trebuie să apară şi că numele său va fi identic cu al strigătului ieşit din sutele de mii de piepturi, în stradă: „Libertatea”. A urmat, apoi, prezenţa în studioul TVR, unde am anunţat iminenta apariţie a primului ziar liber al revoluţiei romîne, scos de tipografii de la „Informaţia”, pentru prima dată fără vreo aprobare, şi împărţirea lui, din om în om, pe strada care aştepta cu nesaţ prima confirmare scrisă, documentară, a lucrului bun şi nesperat care ni se întâmpla atunci, ca într-un vis prea frumos ca să fie adevărat.
A însemnat, în fine, acele zile şi nopţi pe care le-am trăit într-un Bucureşti buimac, de noua sa stare, cu terorişti văzuţi de mine pe acoperişurile blocurilor de lângă Cişmigiu, trăgând rafale spre parcul pe care-l traversam cu ziarele sub braţ, cu  uluirea resimtita la vestea  că nepoţelul meu de var,Vladimir,  era deja, la doar o lună de viaţă, cel mai tânăr erou- martir al revoluţiei şi multe altele pe care le-am aşternut pe manuscrisele pentru noul ziar, încărcat de sentimente de furie şi de speranţă.
Aşa încât,  vedeţi de ce eu nu pot să fac ceva ce alţii fac cu atâta uşurinţă, deşi tot ce ştiu ei despre întâmplările de acum 21 de ani e din amintirile altora sau din propriile lor idiosincrazii.
Şi de ce pot să bag mâna în foc că a fost, odată, o revoluţie...

22 decembrie 2011 
Prima atestare documentară a Revoluţiei…
 

Au trecut, iată, 22 de ani de la Revoluţia Română. Un eveniment deja intrat în istorie. Atât de mult încă pentru vreo două generaţii dintre cele actuale Revoluţia este ceva la fel de difuz sau confuz precum devenise, pentru celelalte două generaţii, actul la fel de istoric de la 23 August…
Atât tuburile de cartuşe culese noaptea din Piaţa Universităţii şi trântite pe biroul fostului meu redactor şef, a doua zi de dimineaţă, cât şi portretul dictatorului aruncat pe fereastră în mijlocul mulţimii care aştepta, în Brezoianu apariţia primei ediţii a “Libertăţii” (sub privirile îngrozite ale câtorva dintre colegii care păreau că nu înţeleg ce se întâmplă în jurul lor) – îmi par astăzi gesturi excesive, teatrale. Îmi dau însă seama că starea de spirit din acele momente era una irepetabilă şi sfida elementarul instinct de conservare…
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ceea ce am făcut atunci ar fi fost un act de eroism. Am considerat că fac ceea ce trebuie făcut. Mulţi s-au mirat, de-a lungul timpului, că nu m-am căpătuit măcar cu o diplomă de revoluţionar (cum a făcut-o câţiva dintre colegii care au avut prudenţa, în 22, să nu contribuie cu nimic la facerea noului ziar). Mi-ar fi fost jenă să solicit aşa ceva. Deşi ştiu foarte bine că dacă lucrurile ar fi luat alt curs şi Ceauşescu ar fi reluat controlul, eu şi câţiva colegi care au avut “inconştienţa” să-şi pună semnăturile pe prima ediţie a primului ziar liber, am fi fost printre primii puşi la zid şi că aceiaşi procurori care i-au anchetat pe membrii CpEx, ne-ar fi acuzat pe noi de trădare de ţară…
Cu toate discuţiile şi controversele care n-au încetat în toată această perioadă, nimeni nu mă va putea convinge că nu a fost o revoluţie adevărată, în care dorinţa de libertate a înfrânt, pentru prima dată, teama şi resemnarea.
Revoluţia asta nu cred că poate fi comparată cu nici un alt eveniment din istoria noastră, pentru că cei care au cerut şi impus schimbarea au fost atât de mulţi şi de uniţi în aspiraţia lor spre o societate eliberată de presiune ideologică, încât nimic nu s-a mai putut opune tăvălugului uman, plecat din toate cartierele Bucureştiului şi revărsat asupra locului de unde exista convingerea că izvora răul: sediul Comitetului Central.
Primul lucru pe care l-au reclamat aceşti oameni a fost libertatea – iar strigătul acesta, ieşit din mii de piepturi ne-a inspirat şi mobilizat pe noi, cei care, în sediul “Informaţiei”, hotărâsem deja să facem primul ziar liber al Revoluţiei: “Libertatea”.
După 22 de ani aceste momente rămân încă vii, în memoria multor dintre cei care ne-am aflat acolo, ca primă atestare documentară a Revoluţiei Române – evenimentul care – fie că-l recunoaştem ori nu - ne-a marcat şi ne marchează tuturor existenţa.

Publicat: 21 Decembrie, 2012 
 Ceva despre ceea ce n-aş mai fi vrut să scriu…

 
Am un sentiment ciudat: este pentru prima dată în ultimii 23 de ani când nu am simţit NEVOIA de a scrie despre ce s-a întâmplat atunci. Deşi este, cu siguranţă, evenimentul care mi-a marcat în modul cel mai direct şi mai necondiţionat existenţa. Dacă pe 21 decembrie 1989, dimineaţa, cineva m-ar fi întrebat dacă cred că în România se mai poate schimba ceva, răspunsul meu ar fi fost: NU! Cu tot ce se întâmpla în jurul nostru, valul schimbărilor părea să nu poată ajunge la noi. Sistemul părea atât de bine articulat în termenii săi de rezistenţă la orice influenţă încât nu ne puteam aştepta decât la cel mult un fel de perestroikă, şi asta cu condiţia ca bătrânul lider încremenit în dogmă să cedeze locul fiului său, mai descuiat parcă decât familia.
O revoltă populară părea de neconceput, iar ceea ce se întâmpla la Timişoara, pe cât de bulversant pentru percepţiile noastre, apărea limpede ca o intervenţie străină. Dealtfel, ne-o şi spusese, cu o seară înainte, chiar Ceauşescu, deşi aproape nimeni nu-l credea, atunci.
Evenimente derulate în trombă în următoarele 24 de ore mi-au răsturnat însă întregul eşafodaj de percepţii. A fost mai întâi mitingul din Piaţa Palatului, în care s-au petrecut lucruri incredibile: turma, mânată sistematic de biciul fricii, a reacţionat neaşteptat. Şi cu o violenţă de nebănuit la un popor care a acceptat cu resemnare mai toate nedreptăţile istoriei. Apoi secvenţele suprarealiste din Piaţa Universităţii, cu baricada înălţată de nişte visători în faţa tancurilor lui Milea, cu trasoarele care au aprins cerul şi cu primii morţi ai Revoluţiei, zdrobiţi de TAB-uri sau aleşi la nimereală de sniperi nevăzuţi.
Şi, după o noapte în care se părea că totul a fost readus la normal, când se spăla cu furtunurile caldarâmul impregnat de sânge al pieţei, valul acela imens, tsunami-ul uman care s-a revărsat concentric din toate colţurile Capitalei, ca la un semnal nevăzut, şi care a consfinţit, fără alte arme decât trupurile înfăşurate cu tricolorul din care se decupase stema, o pe cât de incredibilă pe atât de categorică victorie asupra unui curs al istoriei ce păruse imuabil. Am avut privilegiul de a mă afla în mijlocul acestor evenimente, de a le trăi cu propria mea conştiinţă, pas cu pas. A fost o experienţă unică, irepetabilă, pe care cei care n-au parcurs-o nu şi-o pot imagina. O experienţă consfinţită de gestul de frondă fără precedent al grupului de profesionişti din jurul meu, atunci când am decis că ziarul pe care-l vom face în acea zi trebuie să spună, pentru prima dată, poate, adevărul. Aşa s-a născut “Libertatea”, izvorâtă din strigătul izbucnit din miile de piepturi ale celor pe care o aspiraţie perpetuă i-a adunat pe locul în care, vreme de peste cinci decenii, se exercitase o dictatură nemiloasă şi intolerantă. Apariţia primului ziar liber al Revoluţiei a fost atunci nu doar asumarea celei mai importante libertăţi a omului din România, dar şi dovada irefutabilă că în confruntarea cu un sistem vetust, voinţa populară a fost victorioasă.
Şi, iată-mă, scriind totuşi, din nou, despre ceea ce generaţiile actuale consideră a le aparţine de drept. Şi pentru totdeauna. Libertatea…

Publicat: 20 Decembrie, 2013 
 Adevărurile şi neadevărurile Revoluţiei

 
Este aproape straniu că avem, iată, o generaţie ajunsă la maturitate care nu a cunoscut comunismul şi pentru care noţiunea de “Revoluţie” poată să pară exotică, nereuşind să o fixeze în sistemul său de valori. Au trecut 24 de ani de la momentul în care poporul român a înlăturat dictatura prin propriile sale puteri şi a deschis perspectiva unei noi societăţi bazate pe libertate şi pe valorile fundamentale ale existenţei umane.
Totuşi, după acest aproape un sfert de veac continuăm să ne punem întrebări, dintre care la multe nu am găsit răspunsul potrivit.
Primul adevăr – cel esenţial – este că da, în 22 decembrie 1989 s-a înfăptuit o revoluţie. Nu o lovitură de stat, nu o conspiraţie internaţională, nu un aranjament între marile şi micile puteri. Atunci românii şi-au luat soarta în mâini şi cu o determinare manifestată rar în istoria lor au hotărât care le va fi drumul în noul mileniu. Nici cea mai sofisticată conspiraţie n-ar fi reuşit să scoată în stradă mulţimile care au avut îndrăzneala să înfrunte cu piepturile goale maşinăria represiunii.
Un alt adevăr este acela că ne-am asumat, prin acest gest, libertăţile fundamentale: de la aceea a cuvântului – a cărei primă formă a fost “Jos Ceauşescu!”, până la aceea de a decide calea pe care o aveam de urmat: cea spre o societate democratică.
Că acest drum va fi lung şi anevoios, nu am realizat atunci când ne-am exprimat bucuria de a fi, în sfârşit, liberi. Şi chiar dacă, încă şi acum, unii dintre noi îşi mai pun întrebări în legătură cu corectitudinea opţiunii, este limpede că nimeni nu ar mai dori să se întoarcă la ceea ce a semnificat totalitarismul comunist.
Ceea ce a rezultat din acea formidabilă exorcizare a unei politici făcute în numele omului, dar împotriva sa, poate să pară descurajator. Cu siguranţă nu trăim – încă - într-o lume mai bună, din nu puţine puncte de vedere – dar nimic nu ne va putea împiedica să lucrăm pentru a face mai bună. Revoluţia continuă, în conştiinţele noastre şi ea are ca exigenţă fundamentală depăşirea tuturor acestor modele nocive de confiscare a aspiraţiilor legitime ale unei întregi naţiuni. Cu timpul, însă, sunt convins vom avea şi conducători mai buni, şi politicieni mai responsabili, şi administratori mai cinstiţi decât cei pe care-i avem acum. Cu această determinare vom putea să plătim preţul de sânge prin care cei care s-au sacrificat în decembrie 1989 l-au dat în acel moment unic al istoriei noastre.

Publicat: 22 Decembrie, 2014 
 A fost odată o Revoluţie…

 
Oricât ne-ar părea de nefiresc celor care am trăit evenimentele, există o generaţie care nu ştie mare lucru despre Revoluţie, sau nu o înţelege…
25 de ani – interval aproximativ egal cu cel despre care Brucan proorocea că ne va fi necesar să ne apropriem democraţia – reprezintă jumătate din perioada în care România a fost sub dominaţia unei doctrine politice adusă cu tancurile şi instalată prin teroare şi forţă. Revoluţia din 1989 este, probabil, cea mai importantă transformare pe care a cunoscut-o societatea românească, realizată de către ea însăşi, fără intervenţii din exterior. Acumularea presiunilor exercitate asupra celor mai elementare nevoi ale supravieţuirii nu a aşteptat decât o scânteie pentru a declanşa incendiul. S-a vorbit tendenţios, despre o lovitură de stat. Nu a fost nici pe departe. Fără ca mulţi dintre cei implicaţi în evenimente să-i realizeze dimensiunile, schimbarea a fost radicală. România este poate singura ţară din Est care n-a mai trecut prin faza unei perestroici de catifea. Ceea ce unii dintre vecinii noştri au obţinut în ani sau luni, noi am dobândit într-o noapte de foc, plătind pentru asta preţ de sânge şi vieţi omeneşti.
Mulţi îşi pun încă întrebări şi caută adevărul despre Revoluţie. Acest adevăr este însă compus dintr-o sumă de adevăruri individuale, pentru că fiecare a văzut Revoluţia în felul său. Câteva lucruri mi se par însă a fi dincolo de orice controverse.
A fost o Revoluţie, cu adevărat. O lovitură de stat n-ar fi schimbat decât nume şi persoane. Aceasta a schimbat din temelii un sistem, chiar dacă desăvârşirea transformării a fost şi este lungă şi anevoioasă.
Sacrificiile umane reale, necesare poate, au fost cele de la Timişoara şi cele de la Bucureşti de dinaintea constituirii baricadei. Cele care au urmat au fost doar rezultatul tragic al confuziei generale şi ale feluritelor diversiuni individuale sau de grup. Teroriştii ca entitate au fost inventaţi pentru că Revoluţia avea nevoie de un adversar palpabil, împotriva căruia să-şi poată asuma victoria. Valoarea victoriei este direct proporţională cu rezistenţa manifestată de duşmanul înfrânt. Or, Ceauşescu cedase înainte să se declanşeze ofensiva finală.
Cine a tras? Cine a făcut victimele? Răspunsul, limpede, evitat de o bună bucată de vreme este: Armata. Cea care a primit ordinele directe de represiune. Securitatea a fost prevăzătoare şi şi-a chemat, încă dinainte de declanşarea evenimentelor, oamenii în sedii şi i-a dezarmat. Miliţia, buimacă la debut, a optat din timp pentru cu revoluţionari. Represiunea a luat sfârşit odată cu fraternizarea ostaşilor de pe tancuri, din dimineaţa zilei de 22 decembrie. Cel mai nociv rol în clarificarea evenimentelor l-au jucat comandanţii armatei (foşti dezertori, sau acuzaţi de spionaj) care au încercat din răsputeri să-şi acopere urmele – dealtfel cât se poate de evidente – şi să transfere răspunderea asupra securiştilor.
Cât de “autorizaţi” au fost “emanaţii”? O revoluţie nu are decât reguli generale – de direcţie şi semnificaţii ale acţiunii. Restul normelor se crează ad-hoc. Primii beneficiari – cu sau fără merite evidente – sunt cei care s-au aflat la locul şi momentul potrivit. Şi nu au plătit cu viaţa acest privilegiu. Cât de justificată a fost prezenţa multora în structurile noii puteri? Asupra acestei chestii s-ar putea glosa la nesfârşit. Problema revoluţionarilor este una delicată. Personal, refuz ideea recompenselor materiale pentru jertfa mai mică sau mai mare pe altarul libertăţii. Refuz să cred şi că numărul (nu mă mai refer la calitatea) celor care şi le arogă are vreo legătură cu realitatea. Adevăraţii eroi ai Revoluţiei odihnesc pentru vecie în cimitirul care le-a fost dedicat, alături de terorişti pe cont propriu şi victime întâmplătoare ale tirurilor bezmetice. Perseverenţa cu care reclamă privilegii nu-i face decât să se aşeze, cu tupeu, în panoplia complexă a profitorilor Revoluţiei.
Este în lucru, la Parchetul General, un “dosar” al Revoluţiei. Ca să stabilească şi să dovedească ce? Cu siguranţă că Ceauşescu, din mormântul său mai mult sau mai puţin secret, împărtăşeşte acest demers…

Publicat: 22 Decembrie, 2015 
 Dosarul Revoluţiei

 
Mai multe voci (aceleaşi) se ridică la fiecare aniversare cerând imperios „adevărul” despre Revoluţie. Adevărul lor, pentru că fiecare se crede în posesia variantei care nu suportă nici o corectură. Mi-am aruncat un ochi prin cărţile de istorie şi am vrut să văd dacă la alte evenimente de acelaşi gen s-a întâmplat ceva diferit. Dar nici la Revoluţia Franceză, nici la cea Bolşevică nu s-au instituit comisii de anchetă care să lumineze popoarele în privinţa evenimentelor care au dus la răsturnarea unui sistem. La noi s-a ajuns la faza absurdă în care unii cu creierele mai încinse, au ajuns chiar să solicite judecarea şi condamnarea celor care au răsturnat un regim... legitim: regimul comunist era, doar, recunoscut internaţional, făcea parte din multiple organizaţii, fusese legitimat chiar de către campionii mondiali ai democraţiei, prin vizite şi acorduri bilaterale.
Ce să se ancheteze şi să se judece? Actele de nesupunere civică? Trădarea „securiştilor”? Întoarcerea armelor de către armată? Uzurparea de calităţi oficiale de către nişte cetăţeni ieşiţi în stradă?
O asemenea poziţie vădeşte neînţelegerea gravă a unor mecanisme istorice. S-a  ajuns chiar, la faze absurde – precum chiar procesul intentat soţilor Ceauşescu – prin care aceştia erau judecaţi pe baza propriului lor cod penal. Pe invers. Căror reguli şi prevederi ar fi trebuit să se supună cei care au făcut, practic, Revoluţia? Celor care interziceau orice acţiune de genul celor care au avut loc şi s-au soldat cu înlăturarea de la putere a unui regim abuziv şi opresiv?
„Adevărul” Revoluţiei? Este unul singur: punerea capăt, prin violenţă, a unui sistem profund nedemocratic. Era posibilă o astfel de schimbare pe căi paşnice, legale? Nicidecum şi niciodată. În sistemele totalitare puterea nu se cedează de bună voie (cum a făcut PSD-ul la recenta schimbare de guvern). Aşa cum comuniştii au obţinut-o prin forţă şi violenţă, aşa a trebuit să fie recuperată.
O temă sensibilă o constituie morţii Revoluţiei. Într-adevăr, au murit peste o mie de oameni. Cei mai mulţi fără rost şi pe fondul confuziei generalizate care s-a instalat odată cu o victorie obţinută parcă prea uşor. Unde erau gărzile pretoriene ale dictatorilor, servitorii lor credincioşi, acoliţii gata să-i apere cu arma în mână? Tot acest edificiu de forţă a trebuit inventat. Şi l-au inventat toţi cei care au izbutit să pună mâna pe o armă...
Eroii Revoluţiei. Marele erou a fost poporul. Compus din cei care n-au pregetat să iasă în stradă şi să înfrunte gloanţele pentru a-şi exprima opţiunea definitivă. Eroi propriu-zişi au fost câţiva: cei de la Baricadă şi alţi naivi. Eroii în viaţă sunt un pleonasm. Biografia lor combină gesturi poate necugetate cu  mult optimism.
Este, cred, trist că după 26 de ani unii tot mai reclamă adevărul şi dreptatea: sunt, de regulă, cei nemulţumiţi că au pierdut startul şi n-au reuşit să se căpătuiască decât parţial de pe urma „sacrificiului patriotic”.
Un „dosar al Revoluţiei” ar trebui, poate, să fie deschis. Dar ca să lămurească modalităţile ilicite şi neoneste în care o serie de autoemanaţi au prosperat de pe urma sacrificiilor altora. Pentru că, fie-mi permis să parafrazez un personaj celebru: probabil că niciodată, în istoria noastră, atât de mulţi n-au beneficiat de privilegiul libertăţii, de pe urma sacrificiului atâtor de puţini...    

Publicat: 21 Decembrie, 2017 
Revoluția, văzută de la distanță...

Au trecut 28 de ani de la momentul în care istoria ne-a marcat printr-o schimbare ce păruse de neconceput. O generație s-a născut și se maturizează fără a fi cunoscut ceea ce a însemnat comunismul și dictatura - despre care poate să cunoască doar din amintirile celor care le-au parcurs, dintre care unii au simțit nevoia să le împărtășească. Am ales din „colecția” memoriei personale două  trei momente - unul din 1994,  al doilea din 2000, iar al treilea din 2011...
„Pe 22 decembrie 1989, la ora 13, la etajul al ll-lea al Palatului "Universul" se începea, cu o febrilitate pe care nici unul dintre cei care mânuiau condeiul nu o mai cunoscuse, facerea a ceea ce avea să devină "primul ziar liber al Revoluţiei Române". Nu ştiam acest lucru, ideea de concurenţă pe o piaţă liberă nu apăruse încă. Ştiam doar că trebuie să facem ceva pentru că sentimentul imperativitătii a ceea ce trăisem în acea noapte, în Piaţa Universităţii, devenise copleşitor. Experienţa unică şi nesperată a răsturnării unui sistem ce ne apăruse infailibil îşi cerea o exprimare pe măsura adevăratei profesiuni şi toţi cei ce au pus atunci mâna pe condei nu s-au mai gândit (sau poate subconştientul nostru a refuzat acest lucru?) la ce s-ar fi putut întâmpla dacă Ceauşescu se reîntorcea din călătoria începută cu elicopterul de pe acoperişul CC-ului. Cele patru foi pe care colegii şi prietenii noştri tipografi le-au scos, fără să stea măcar o clipă pe gânduri şi într-un timp la care n-ar fi putut spera o e 28 de ani de la momentul în care istoria noastră a apucat-o pe alt drum decât acela care păruse stabilit pentru veciediţie obişnuită, au devenit, instantaneu, primul document scris care atesta victoria unei Revoluţii îndelung aşteptate. Ziarul s-a distribuit de la ferestrele "Universului" deasupra mulţimii care-l aştepta cu nesaţ, de către oameni obişnuiţi, dintre care unii au murit cu el la piept, împrăştiat sub gloanţe într-un oraş ai cărui locuitori aveau nevoie de o confirmare a statutului lor de oameni liberi. Numele ziarului s-a tras din scandarea încrâncenată a mulţimii care invadase Piaţa Palatului, cerându-si imperativ un drept elementar, care-i fusese refuzat de o jumătate de secol”.(22 decembrie 1994)
„Odată pe an ne aducem aminte că a fost cândva o Revoluţie sau niste « evenimente », cum ne place să-i mai spunem şi că în această Revoluţie nişte oameni au fost aproape de a-şi da viaţa pentru aceasta idee. Unii chiar şi-au dat-o, dar aceştia nu mai pot fi invitaţi la recepţii sau emisiuni de televiziune. Greul « reprezentării » cade pe umerii cam aceloraşi oameni: Dan Iosif, Dumitru Dincă, Romeo Raicu.Sunt oameni care au fost pe baricadă, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, baricadă devenită sinonimă cu Revoluţia însăşi. Pentru că acolo s-au strigat lozinci, s-au făurit, în pripă, cu creionul, programe, şi acolo chiar s-a murit. De regulă, 364 sau 365 de zile pe an uitâm acest lucru. Apoi ne amintim şi ne grăbim să-i invitâm şi să-i întrebăm ce şi cum a fost. Şi telespectatorul, agresat pe toate canalele, ajunge să se întrebe: ce ni-i tot aduceţi pe ăştia? Ne-am săturat de ei! Ba Ioşca ăsta are un lac pe nu ştiu unde. Cu ce bani l-a luat? Şi Dincă, are un lanţ de magazine. Şi Raicu, a intrat în Parlament. S-au procopsit pe baza certificatului de revoluţionar! Ia mai slăbţi-ne cu ei! Iar ei, ce ne mai pot spune nou? C-au fost viteji, că nu le-a păsat? Ba le-a păsat. Mărturisesc că le-a fost frică, dar odată intraţi în hora aceea mortală, frica s-a transformat în curaj şi drogul constestării a ceea ce parea de necontestat le-a luat parcă minţile. Atunci ar fi putut avea totul. S-au ales cu ce s-au ales. Cu un pic de admiraţie şi respect, la început. Iar apoi cu resentimente şi cu persiflări. Ei, nu doar cei pe care mass-media i-a vehiculat la ocazii, ci şi cei care au rămas, au preferat să trăiască în anonimat, sunt poate cei mai autentici reprezentanţi ai Revoluţiei. Oamenii de pe baricadă. Oamenii aflaţi în cătarea puştilor. Când simţim că ne plictisesc ar fi bine să ne întrebâm un lucru: de ce n-am fost noi în locul lor? Şi daca n-ar fi fost ei, ce-ar fi fost acum cu noi ? (22 decembrie 2000)
Au trecut, iată, 22 de ani de la Revoluţia Română. Un eveniment deja intrat în istorie. Atât de mult încă pentru vreo două generaţii dintre cele actuale Revoluţia este ceva la fel de difuz sau confuz precum devenise, pentru celelalte două generaţii, actul la fel de istoric de la 23 August…
Atât tuburile de cartuşe culese noaptea din Piaţa Universităţii şi trântite pe biroul fostului meu redactor şef, a doua zi de dimineaţă, cât şi portretul dictatorului aruncat pe fereastră în mijlocul mulţimii care aştepta, în Brezoianu apariţia primei ediţii a “Libertăţii” (sub privirile îngrozite ale câtorva dintre colegii care păreau că nu înţeleg ce se întâmplă în jurul lor) – îmi par astăzi gesturi excesive, teatrale. Îmi dau însă seama că starea de spirit din acele momente era una irepetabilă şi sfida elementarul instinct de conservare…
Nu mi-a trecut niciodată prin cap că ceea ce am făcut atunci ar fi fost un act de eroism. Am considerat că fac ceea ce trebuie făcut. Mulţi s-au mirat, de-a lungul timpului, că nu m-am căpătuit măcar cu o diplomă de revoluţionar (cum a făcut-o câţiva dintre colegii care au avut prudenţa, în 22, să nu contribuie cu nimic la facerea noului ziar). Mi-ar fi fost jenă să solicit aşa ceva. Deşi ştiu foarte bine că dacă lucrurile ar fi luat alt curs şi Ceauşescu ar fi reluat controlul, eu şi câţiva colegi care au avut “inconştienţa” să-şi pună semnăturile pe prima ediţie a primului ziar liber, am fi fost printre primii puşi la zid şi că aceiaşi procurori care i-au anchetat pe membrii Cpex, ne-ar fi acuzat pe noi de trădare de ţară…
Cu toate discuţiile şi controversele care n-au încetat în toată această perioadă, nimeni nu mă va putea convinge că nu a fost o revoluţie adevărată, în care dorinţa de libertate a înfrânt, pentru prima dată, teama şi resemnarea.
Revoluţia asta nu cred că poate fi comparată cu nici un alt eveniment din istoria noastră, pentru că cei care au cerut şi impus schimbarea au fost atât de mulţi şi de uniţi în aspiraţia lor spre o societate eliberată de presiune ideologică, încât nimic nu s-a mai putut opune tăvălugului uman, plecat din toate cartierele Bucureştiului şi revărsat asupra locului de unde exista convingerea că izvora răul: sediul Comitetului Central.
Primul lucru pe care l-au reclamat aceşti oameni a fost libertatea – iar strigătul acesta, ieşit din mii de piepturi ne-a inspirat şi mobilizat pe noi, cei care, în sediul “Informaţiei”, hotărâsem deja să facem primul ziar liber al Revoluţiei: “Libertatea”.
După 22 de ani aceste momente rămân încă vii, în memoria multor dintre cei care ne-am aflat acolo, ca primă atestare documentară a Revoluţiei Române – evenimentul care – fie că-l recunoaştem ori nu - ne-a marcat şi ne marchează tuturor existenţa.(22 decembrie 2011)

Publicat: 23 Decembrie, 2018 
Adevărurile Revoluției

 
Au trecut atâția ani de când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Atunci am înţeles un lucru: că s-a terminat cu DICTATURA. Prea puţini au fost cei care s-au gândit - sau au îndrăznit să gândească - la faptul că s-a terminat şi cu COMUNISMUL. Părea ca o boală, cronică şi ereditară, de care se scapă doar prin nefiinţă. O boală care poate fi doar uşurată, în care pacientului i se pot face doar zilele mai suportabile. Era o victorie stranie, într-o luptă aproape fără adversar. Ei plecaseră şi toţi cei rămaşi păreau că fac parte din aceeaşi familie izbăvită de suferinţe. Era doar o părere. Căci nu puţini erau aceia pentru care o dată cu Ceauşeştii se ducea o raţiune de a fi, de a exista confortabil în minciună şi fariseism. Cei pentru care părea a fi special construită societatea aceea multilaterală, cu privilegiile lor, cu teama pe care o inspirau şi le-o inspira cei de deasupra. O societate în straturi succesive de profitori ai măiestritei duble-gândiri. Atunci, baza pe care trăia această piramidă s-a sfărâmat. S-a revoltat şi a lăsat totul să cadă. Într-un haos atât de perfect încât nici cele mai măiestrite scenarii nu i-au rezistat. Până la prânzul lui 22 lucrurile păreau clare. Deoparte erau Ei, cu pretorienii civili şi militari, cu instrumentele lor, de cealaltă NOI. După 22 la prânz nu s-a mai ştiut cine cu cine e, dar mai ales nu s-a mai ştiut cine împotriva cui e. Beţia victoriei a făcut loc curând derutei: O MARE VICTORIE nu se poate obţine, decât în faţa unui adversar MARE. Or, adversarul se dovedise mic. Şi fugise. Nu putea fi adevărat: asta era totul? De ăsta ne-a fost frică, îngrozitor de frică? De laşul acesta? De cuplul ăsta de analfabeţi? Nu! Duşmanul exista. Se ascundea, ca să lovească prin surprindere! A fost suficientă prima rafală de trasoare, pentru ca cerul Bucureştiului revoluţionar să se umple de artificiile obuzelor şi de purpuriul flăcărilor. Iar caldarâmul, de roşul crud al sângelui. Lupta abia începea. Cu un duşman abil, bine instruit, apt să tragă din toate poziţiile, cu toate tipurile de armament. Şi împotriva căruia, ca într-un soi de exorcism model, se puteau folosi doar TAB-ul şi tunul. După lupte grele, cimitirul eroilor a început să-şi primească ofranda. Laolaltă. Şi eroi, poate şi terorişti, şi simpli trecători. Cine? Ce? Cum? Şi de ce? Au fost întrebările care au început să ne răscolească de atunci existenţa. ADEVĂRUL! Care adevăr? Avem fiecare un adevăr, al nostru. Şi un milion de enigme. Nu le-a dezlegat nimeni, în patru ani. Nici procuratura care, iată, a trimis doi generali în judecată, ce vor ieşi, poate, de acolo cu trese de eroi... Cine a făcut Revoluţia? Şi de ce? Au fost comploturi? Aproape că nu mai rămâne decât să-i arestăm şi să-i condamnăm pentru încălcarea legalităţii. Socialiste, bineînţeles. Ce reguli are o revoluţie? Ce anume principii trebuie să respecte? Cine are îndreptăţirea de a juca un rol în ea? Parlamentul ar trebui să elaboreze un regulament. Dac-o ţinem aşa, mâine-poimâine are loc alta şi atunci pe cine o să tragem la răspundere. De ce le-a făcut vânt Stănculescu dictatorilor? Avea aprobare de la CFSN? Dar Iliescu, când a făcut lista, de ce s-a trecut pe ea? Cine i-a permis? Dar teroriştii? Unde sunt teroriştii? Cine le-a dat drumul? Iar procesul acela: au fost respectate drepturile omului? Ce-a spus Consiliul Europei? Dar Amnesty International? Vrem adevărul, numai şi numai adevărul! Nu mai putem trăi în minciună! Nimic nu s-a schimbat! Cum vrei să exprimi o opinie, pun scutierii pe tine. Ca Ceauşescu! De ce le e frică? Se tem de popor? Şi Revoluţia... Un "eveniment". Văcăroiu = Dăscălescu. Atunci era oul 3 lei, acum e 200! Ce-am câştigat? Vom afla vreodată adevărul despre Revoluţie sau ce-a fost? Ni-l vor spune, gol-goluţ, aşa cum îl ştim de fapt?
Post Scriptum.. Rânduri scrise și idei expuse „doar” cu 25 de ani în urmă. Ce s-a schimbat?

https://www.amosnews.ro/prima-atestare-istorica-revolutiei-ziarul-libertatea-2013-12-22

Tag-uri Institutii: