Publicat: 13 Decembrie, 2019 - 13:25

În acest an, 2019, au fost publicate numeroase reflecții și analize despre evoluția societății din ultimii
30 de ani. Ele sunt necesare și binevenite. Au fost realizate evaluări politice, economice, sociale locale și
internaționale și la 10 ani și la 20 de ani de la căderea Zidului Berlinului, una dintre cele mai puternice
metafore simbolice a încetării existenței regimurilor comuniste în Europa Central-Răsăriteană.
În urmă cu 30 de ani credeam că, în sfârșit, urmau a fi împlinite dezideratele secolului al 20-lea, anume
libertate și dreptate, democrație, siguranță individuală și socială, stat de drept, respectarea drepturilor
omului, extinderea oportunităților economiei de piață etc. Și, așa cum anunța însuși președintele de atunci
al celui mai dezvoltat și puternic stat din lume, George H.W.Bush, era așteptată o nouă alcătuire
și alt mod de funcționare ale sistemului internațional.

 

1989 - 2019
Indiscutabil, multe din aceste speranțe au
prins contur și schimbările de pe scena lumii
sunt evidente. Dar, raportându-ne la numita
Revoluție din 1989, astăzi suntem martori la
evoluții sociale pe care le credeam trecute doar
în constatările istoricilor. Și nu putem evita
sublinierea că din orașul care a dat semnalul
dărâmării regimului comunist, chiar din
primele luni ale anului 1989, dar și un lider
puternic, răsplătit cu Premiul Nobel pentru
Pace pentru mesajul european al necesității
realizării unei schimbări sociale fundamentale,
ne-a venit recent un semnal îngrijorător: pri -
marul comunității Gdansk-ului a fost ucis de un
adept al discursului urii, intoleranței și
confruntării, de cineva care nu agrea libertatea
de exprimare și promovarea idealurilor uma -
niste. Ori, democrația digitizată a acestui
început de secol 21 nu poate admite revenirea
la conflictualitatea impusă în perioada de după
Al Doilea Război Mondial, la ridicarea de noi
“ziduri” despărțitoare și bariere în calea
manifestării drepturilor fundamentale, la crea -
rea altor “blocuri” (intitulate comercial-econo -
mice) care să tindă la universalizarea anumitor
opțiuni ideologice sau chiar geo strategice. Iar
valoarea statului de drept nu trebuie pervertită
prin instrumentarea justiției în lupte politice și
de putere, în tot felul de “suveranisme” care
deschid calea populis mului, xenofobiei,
autoritarismului și mitizării etno-naționa -
lismului. Competiția corectă și stimulativă în
piață, având și menirea creșterii competiti vității
societale, nu înseamnă ceea ce se profesa fățiș,
cu un deceniu în urmă, anume că “băncile sunt
prea mari ca să cadă, iar cetățeanul este prea
mic ca să conteze”. Adâncirea unor clivaje
economice, sociale, culturale și politice, în
ultimii 30 de ani, dovedește că aspirațiile
enunțate în 1989 sunt încă de actualitate. Și, așa
cum spunea recent supraviețuitorul unui episod
sângeros dintr-o zonă geografică încărcată de
conflictualitate, ”dacă nu lupți pentru
democrație, înseamnă că nu o meriți”.
Cred că este firesc ca generația care a trăit
momentul 1989,dintre care mulți cetățeni au
participat direct la evenimentele petrecute în
acel an și perioada următoare, să aibă astăzi,
după 30 de ani, percepții foarte diverse și
complexe. Aceasta pentru că oamenii acelei
epoci își amintesc mai bine de contextul
general și cel specific, au încă în memorie
intențiile și trăirile asociate dorinței de schim -
bare pe care o susțineau. Iar complexitatea este
sporită și de faptul că ei sunt presați să caute
explicații și pentru drumul parcurs de atunci și
până în prezent deoarece pot cuprinde factual
și ideatic întregul proces transformaționist în
care au fost angajați, în diferite forme de
participare, în ultimele trei decenii. Ceea ce nu
înseamnă că drumul pe care l-a parcurs
respectiva generație a fost cel mai bun, că nu
puteau fi gasite alternative mult mai bune.
Fostul pastor protestant Markus Meckel, din
fosta Germanie de Est, a fost puternic implicat
în schimbările anilor 1989-1990 care au dus la
autodeterminarea germanilor estici și
reunificarea Germaniei. După 30 de ani, el
crede că puteau fi decise acte politice mult mai
inteligente, astfel încât să nu existe frustrări ale
germanilor de astăzi față de procesul reuni -
ficării Germaniei și nici ale europenilor în
privința locului Germaniei contemporane în
arhitectura Uniunii Europene.
 

Schimbare şi transformare
Mulți sunt astăzi între cei care consideră
anul 1989 drept un „miracol” al istoriei
contemporane, ”anul revoluțiilor” și începutul
„schimbării” mult-așteptate în Europa Central-
Răsăriteană și în întreaga lume. Pentru unii
contemporani ai acelui an încă mai persistă
magia “domino”-ului care indica o opțiune
generalizată pentru schimbarea lumii bipolare
a Războiului Rece. Dar puțini recunosc,așa ca
Markus Meckel, că „marea schimbare” ar fi
trebuit să ducă spre un complex proces de
transformare nu doar în Est, ci și în Vest. Motiv
pentru care unii lideri politici, ”obosiți” de
atâtea îndemnuri la schimbarea post-1989, tind
acum să creadă că le era mai simplu și comod
să conducă în spiritul și uneori chiar maniera
de dinainte de 1989. Ceea ce arată nu doar
oboseală, ci mai degrabă lipsa unei viziuni
transformaționiste a leadership-ului statal,
partidist, economic din ultimele decenii, dar și
a unei comodități intelectuale care contrastează
puternic cu viteza mare a proceselor socioeconomice
din toate regiunile lumii. Poate de
aceea, un comentator de dincolo de Atlantic
scria recent că evenimentele din 1989 au fost
mai degrabă o tentativă de restaurație a
legăturilor zonei central-est europene cu
sistemul de state din Occident. Autorul amintit
atenționează însă că, în 1989, nu a fost sfârșitul
istoriei și nici doar o reîntoarcere la secolele
anterioare, ci cu deosebire începutul „bătăliei
pentru secolul al 21-lea” (National Review,
Dec.9, 2019).
 

Viziune şi realitate
Într-un discurs din mai 1989,la Mainz
(Republica Federală a Germaniei), preșe -
dintele american Geroge H.W.Bush prezicea
că Europa și întreaga lume se aflau în fața unei
mari oportunități - eliminarea rivalităților
politice și ideologice, a Cortinei de Fier, reuni -
ficarea Germaniei și eliberarea popoarelor din
Europa Centrală. Trebuie să recunoaștem că
ceea ce unora le apărea atunci drept un set de
promisiuni și îndemnuri de peste Ocean, era o
viziune optimistă și atractivă pentru toate
popoarele Europei. După 30 de ani, realitatea
ne arată că deși s-a progresat spre substanța
acelei viziuni strategice, în Europa se înre -
gistrează încă puternice divizări, chiar și în
interiorul Uniunii Europene; se mai apelează
chiar și la forță pentru modificări de frontiere,
iar apetitul pentru schimbarea granițelor nu a
dispărut; libertățile fundamentale sunt înțelese
și aplicate diferențiat în însăși aria Uniunii
Europene, a cărei funcționalitate este tot mai
frecvent interpretată în funcție de interesul
singular-statal și tot mai greu prin prisma
interesului european. Adam Michnik, unul
dintre eroii anului 1989, constata că liderii din
2019 ai Uniunii Europene, Statelor Unite ale
Amercii, Chinei, Rusiei, dar și ai altor state de
astăzi (el menționează expres Polonia și
Ungaria) sunt depărtați de idealurile generației
de acum 30 de ani. Iar autorul unei analize din
proaspăta lucrare editată de Slawomir Debski
și Daniel Hamilton (Warsaw și Washington,
D.C., 2019) susține că liderii din 1989 (Bush,
Kohl, Mitterand, Gorbaciov) care au construit
o veritabilă “axă a cooperării” nu au astăzi
urmași de aceeași valoare, ceea ce înseamnă că
actualul leadership global nu ar fi capabil să
reinventeze, să înoiască structura statelor și
instituțiilor internaționale pe baza unei
platforme de cooperare și management eficient
al interdependențelor complexe din lumea de
azi și de mâine.
 

O „revoluţie televizată”
Întregul an 1989 a fost dominat de succe -
siunea momentelor declanșării proce sului de
schimbare a regimurilor comuniste din Europa
Central-Sud-Estică. În epocă se vorbea de
modelul „Solidaritatea” (Polonia), prin care
autoritățile comuniste au fost înlăturate prin
metoda negocierii, sau „calea Tienanmen”
(China), care a utilizat forța pentru înăbușirea
mișcării de respingere a regimului comunist.
Exceptând România, toate celelalte state
comuniste din Europa Central-Sud-Estică au
reușit să meargă spre schimbare, în 1989,
preponderent pașnic. Doar România a înre -
gistrat o evoluție atipică. La începutul anului
1989, pe când „Solidaritatea” pregătea calea
negocierii în vederea înlocurii comuniștilor de
la guvernarea Poloniei, în România liderii
comuniști își etalau virtuțile de conducători ai
succesului plății datoriilor externe ale țării. În
noiembrie 1989, cînd noul lider al Poloniei,
Lech Walesa vizita Canada și Statele Unite ale
Americii pentru a solicita sprijin financiar și
investiții pentru reformarea propriei țări și a
statele Europei Centrale, la București a fost
organizat Congresul al XIV-lea al comuniștilor
în care s-a reconfirmat același leadership
partidist, în frunte cu Nicolae Ceaușescu. Abia
în a doua jumătate a lunii decembrie 1989 au
început revolte locale în diferite orașe ale
României, culminând cu manifestațiile din
București (21-22 dec.) și cu căderea regimului
ceaușist. Iar în seara zilei de 22 dec.1989,
Consiliul Național al Frontului Salvării
Naționale a emis un Comunicat prin care, așa
cum spunea foarte recent liderul amintitului
Front, s-a anunțat opțiunea “schimbării politice
de sistem, care schimbare a adus cu ea
schimbări radicale în economie și în societate,
în arhitectura instituțională a statului, rapor -
turile între indivizi și între aceștia și stat”. Ceea
ce nu a oprit actele de violență, pierdera multor
vieți și distrugerea unor importante bunuri
“Într-un discurs din mai 1989,la Mainz (Republica
Federală a Germaniei), preșe dintele american Geroge
H.W.Bush prezicea că Europa și întreaga lume se aflau în
fața unei mari oportunități - eliminarea rivalităților politice
și ideologice, a Cortinei de Fier, reuni ficarea Germaniei și
eliberarea popoarelor din Europa Centrală. Trebuie să
recunoaștem că ceea ce unora le apărea atunci drept un set
de promisiuni și îndemnuri de peste Ocean, era o viziune
optimistă și atractivă pentru toate popoarele Europei.”
materiale și de patrimoniu, în văzul întregii
lumi care asista stupefiată la o “revoluție
televizată” sângeroasă pentru dărâmarea unuia
dintre regimurile totalitar-comuniste cele mai
opresive din această parte a Europei.
Specificitatea derulării evenimentelor care
au dus la schimbarea de regim politic în
România, în 1989, s-a datorat, printre altele, și
lipsei unor lideri care să fi propus anterior
alternative la sistemul totalitar, dar în aceeași
măsură a unor programe care să propună căile
și mijloacele schimbării solicitată de societate.
De aceea, cea mai perceptibilă acțiune spre
schimbare a fost lupta politică pentru putere,
inclusiv în stradă, ceea ce a făcut să fie
acoperită multă vreme o concepție structurată
de transformare a fundamentelor constitutive
ale societății românești. Abia Criteriile de la
Maastricht pentru aderarea la Uniunea
Europeană au dat o direcție mai clară a trans -
formării, însă transpunerea ei în realitate a fost
sinuoasă și de durată, tot datorită surescitării
luptelor interne pentru putere și accesul
favorizant la resursele bugetare ale țării.
Procesul transformaționist intern a fost
impulsionat, așadar, de proiectul reintrării în
sistemul occidental de valori, reprezentat, în
primul deceniu și jumătate de după 1989, de
aderarea la Uniunea Europeană și NATO.
Odată realizat acel obiectiv, liderii politici din
România au revenit la stilul haotic de
guvernare, nemaifiind preocupați de aplicarea
unor strategii și programe de dezvoltare care să
aibă o orientare clară și de durată. Ca atare,
procesul transformaționist post-2007 al
României a urmat un drum ezitant, cu
acumulări rezultate din contagiunea cu Piața
Internă a Uniunii Europene și contextul
evolutiv european și transatlantic. Chiar și în
momentul de față, la 30 de ani după opțiunea
„Marii Schimbări” și apoape un deceniu și
jumătate de la aderare la Uniunea Europeană și
NATO, României îi lipsește o strategie de țară
care să coaguleze energiile naționale și
oportunitățile de cooperare cu mediul european
și cu cel global în vederea transformării
structurale și a dezvoltării durabile. Ceea ce
înseamnă că generația de la 1989 și-a aban -
donat inițiativele pe parcursul unei tranziții
îndelungate și discutabile, devenind doar
consumatori ai acumulărilor contextuale și fără
a lăsa încă locul unei alte generații orientată
spre constructivism societal.
 

Speranţe pentru secolul 21
Unii entuziaști ai celei de-a patra revoluții
științifico-tehnologice, care a făcut pași uriași
înainte în ultimele 2-3 decenii, sunt dispuși să
susțină că impulsurile date societății de
schimbările din intervalul celor 30 de ani avuți
în vedere ar putea fi asemănați cu „epoca
Renașterii”, cea care a dat noi sensuri de
evoluție omenirii. M-aș bucura ca societatea
contemporană și liderii ei să conștientizeze
necesitatea și potențialul unei Noi Renașteri.
Dar, deocamdată, constatăm doar că Omul a
creat un set de instrumente cu care ar putea
realiza cea mai formidabilă transformare din
Istorie! Nu înregistrăm, din păcate, nici
concepția, viziunea și nici voința liderilor
contemporani - politici, economici, intelectuali
- de a da omenirii șansa unei Noi Renașteri.
Ceea ce ne face să îndemnăm contemporanii să
ia aminte la greutățile și suferințele care au
alimentat schimbarea din 1989. Și să rețină o
lecție importantă a celor 30 de ani care au
trecut de la respectivele evenimente - trans -
formarea în bine a societății cere un efort
susținut, solidaritate, cooperare din partea
tuturor!
“Specificitatea derulării evenimentelor care au dus
la schimbarea de regim politic în România, în 1989,
s-a datorat, printre altele, și lipsei unor lideri care să fi
propus anterior alternative la sistemul totalitar, dar în
aceeași măsură a unor programe care să propună căile
și mijloacele schimbării solicitată de societate.”

(Piața financiară)

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: