Publicat: 6 Aprilie, 2020 - 23:35
Share
Corespondență specială din Italia de la Grigore Arbore

Mâine marți 7 aprilie, după teleconferință Eurogrupului, vom ști dacă organizația supranațională, aflată la vârstă maturitătii și numită Uniunea Europeană, introdusă în întocmirea comunitară preexistentă  prin Tratatul de la Maastricht (1992) ca “nepoată” a Comunitătii Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO - Tratatul de la Paris, 1951) și descendentă directă a Comunității Economice Europene (Tratatul CEE: executiv din martie 1967, că urmare și a  Tratatului de Fuziune al Tărilor CECO din aprilie 1965), intentionează să existe sau să se lichefieze.

Orice reflecție serioasă asupra  stării prezente sau stării viitoare a a Uniunii Europene, un conglomerat de state ce include entităti   cu conotații geopolitice  determinate de realităti sociale, economice, culturale, religioase, istorice  neomogene, dar interconectate de o lungă istorie mai mult sau mai puțin comună, nu poate să ignore faptul că ar fi fundamental greșit să plecăm de la premisa că ele pot fi reprezentate doar din perspectiva unor state ce, pentru o serie de motive ce țin de evoluții specifice în plan economic și politic,  au mai multă “forță contractuală” în interiorul acestei structuri  supranaționale.

Configurarea viitorului întocmirilor acesteia interesează în egală măsură pe toți cetățenii statelor UE, indiferent de “greutatea specifică” - economică, politică și culturală etc - a acestora în interiorul UE și în consecintă și în reuniunile “la vârf” destinate luării deciziilor fundamentale, bazate pe obligatoria unanimitate a unor organe (tendential - dar nu mereu pe deplin) reprezentative.  Într-o astfel de reflecție este necesar să ne reamintim că UE s-a configurat la început, prin Tratatul de la Maastricht (cunoscut precum Tratatul privind Uniunea Europeană (versiunea consolidată: februarie 1992) doar că un organism politic și economic cu caracter supranațional și interguvernamental, fără o personalitate juridică care să o distingă  de  aceea a celor trei Comunităti din care îi descindea propria existentă (Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Otelului - CECO, al cărui tratat fondator este cunoscut și precum Tratatul privind Comunitatea Europeană - CE),  Comunitatea Economică Europeană - CEE, constituită prin tratatul de la Roma din 25 martie 1957 și  Comunitatea Europeană  a Energiei Atomice - CEEA (actuala Agenție Euratom) și să o  conecteze direct cu aceea a Statelor membre. 

Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 (în vigoare din 9 noiembrie 2009) a modificat mai apoi atât Tratatul privind Uniunea Europeană, care instituia în fapt Comunitatea Europeană (Maastricht 1992). Tratatul de Lisabona a înlocuit Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană, în calitate de organizație internațională succesoare, înzestrată cu personalitate juridică (art. 1 și 47 al Tratatului). Tratatul de instituire al CE  al  Comunitătii Europene a primit astfele denumirea de Tratat de funcționare a Uniunii Europene.

O construcție instituțională, tip organizație internațională, atât de complexă că aceea descrisă în mod ultra-sumar mai sus,  presupune o funcționare complexă, acordată la drepturile și servituțile acceptate de Statele membre prin intrarea într-un angrenaj formidabil de mecanisme menit să contribue la stabilitatea, pacea, bunăstarea  popoarelor de pe un continent care a fost terenul de confruntare  al celor mai sângeroase războaie din istoria omenirii.
Nu este de mirare că într-un asemenea angrenaj instituțional statele cu economii mai puternice să se simtă autorizate să încerce a orienta în sensul propriilor conveniențe funcționarea instituțiilor unei formațiuni care nu este o Federație și nici un Super Stat, care nu s-a exprimat cu o voce unică în probleme fundamentale ce privesc politica externă într-o lume a globalizării. Înaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe și Politica de Securitate a fost - cu parțială excepție a lui Javier Solana (mandat 1999-2004-2009) - o figură de decor, fictivă chiar.  În numele mecanismelor capitaliste ale economiei de piată stucturile instituționale ale UE au favorizat adeseori pauperizarea țărilor aflate pe trepte de dezvoltare net inferioare țărilor Ocidentului și în special ale Europei Centrale și de Nord.  

Economiile unor țări ce au intrate în ultimele decenii în UE, pe parcursul “procesului de lărgire”, au fost victimele predestinate ale pierderii capacitătii de a putea recurge la instrumente naționale de promovare a acelor procese de dezvoltare în măsură a asigura modernizarea proceselor de producție, competitivitatea produselor (pentru existenta cărora trebuie să ai producție în pas cu progresul tehnologic), asigurarea resurselor  pentru dezvoltarea insfrastructurilor etc.  
În Uniunea Europeană decalajele între grupul tărilor “rămase în urmă”, printre care se numără și România și tările UE puternic industrializate se adâncesc în loc să se reducă. Cifrele sunt sub ochii tuturor și din literatura de specialitate credibilă nu citez decât extrem de “supărătoarele” pentru autorități, datorită cumplitelor adevăruri pe care le reflectă, articole dlui Petrișor Peiu, personaj de înalt profil intelectual, cu o cunoaștere profundă a functionării mecanismelor decizionale ce au împins Țara noastră în situația de marginalizare economică, pauperism și distrugere a șanselor valorificării forței de muncă naționale spre folosul Națiunii.

România este - vor sau nu vor guvernații ei - parte a situației degradării raporturilor între “Centrul” UE și periferiile acesteia, din care facem parte, din păcate.

La nivel macroregional se profilează în aceste săptamani o regrupare a curentelor politice privind rolul instituțiilor Uniunii Europene, stimulată de efectele ultimelor crize economice și financiare și în special ale crizei dintre 2007-2013 (cu o partială relansare a activitătilor economice în bieniul 2010-2011) care a împins economia mondială într-o recesiune cu efecte de durată.  De efectele acestei crize s-au resimțit economiile unor state europene fragilizate de intrarea în zona euro, precum Italia, al cărui PIB se află, la două decenii de la int rărea în Zona Euro, la nivelul puterii de cumpărare din anul 2000.

Peste criza sectoarelor productive s-a suprapus în anii citați ai crizei citate criza debitelor suverane ale Greciei, Spaniei, Portugaliei, Irlandei, Islandei și Italiei la care s-a adăugat acea a Ciprului și Sloveniei. În Italia slăbirea sistemului bancar -  în mare măsură acutizată de asimilarea peste măsură a titlurilor emise de stat, fapt ce a dus la creșterea spread până la nivele de nesusținut în perspectivă -  a provocat declasarea principalelor instituții de credit.  Pe acest fundal a devenit inevitabilă, la sfârșitul anului 2011, căderea guvernului Berlusconi și instalarea guvernului Monti, obligat să facă, pentru “redresarea” situației, o “manevră economică” de tip “lacrimi și sânge”.  În Grecia consecințele crizei debitului au fost și ele dramatice. Salvarea țării de la default a avut, datorită condițiilor draconice impuse de Troika FMI, BCE și Comisia Europeană, efecte devastatoare și prelungi asupra vieții sociale; ele au avut precum corolar devorarea principalilor asset ai economiei naționale de către grupuri financiare și societăti străine. 20 de aeroporturi care canalizează fluxuri turistice importante (pe uscat și în insule)  sunt în mâna societăților germane, portul Pireu este luat în gestiune pe termen lung, de fonduri ale Chinei în spatele cărora stă umbrela atotcuprinzătoare a politicii economice ale unei mari puteri, concurentială cu conglomeratul fără politici unitare în domenii strategice numit UE. 

În acea perioadă tulbure de criză un punct de referintă ferm în contextul instituțiilor UE, a fost, pentru sistemul bancar și pentru economia UE, Banca Centrală Europeană guvernată de Mario Draghi.  
Acționând în contradicție cu viziunea economică reprezentată de reprezentantul Germaniei în board-ul BCE, dr. Jurgen Stark, în fapt exponent al punctului de vedere al Bundesbank, domnul Draghi a promovat  cumpărărea ritmică și în cantităti relevante a titlurilor de stat.  El a renunțat la strategia ingrădirii ratei dobânzii și a luat măsuri pentru garantarea accesului băncilor  la lichiditate. Nu a deschis insă calea monetizării de către BCE a debitelor tărilor din zona euro, initiativă ce ar fi putut  submina stabilitatea monetară și oricum ar fi fost contrastată de Bundesbank și Guvernul Germaniei prin brațul său lung care se numește Comisia UE, la timpul respectiv condusă de un personaj educat, ce îmi făcea însă mereu impresia că este ușor amețit de greutatea problemelor cu care se confruntă.  Operația QE (Quantitative easing - ușurare cantitativă) având ca finalitate creșterea cantității de monetă aflată în circulație recurgând la cumpărărea de titluri a fost urmată de Draghi cu consecventă și intensificată din 2012.  
În paralel Federal Reserve urma aceeași strategie pompând “în sistem” 40 miliarde de dolari lunar, pentru “fluidizarea circuitelor”, fără precizarea scopului.
Operațiuni similare au făcut Banca Japoniei și Banca Regatului Unit . Injecții enorme de lichiditate a făcut în aceeași perioadă și Banca Populară a Chinei, în scopul mărturisit de stimulare a cererii interne; aceasta în situația în care ritmul de creștere anuală din 2012 li se părea guvernaților chinezi prea mic: un 7%, cifră pe care în Europa și SUA niciun  guvern nu ar fi indrăznit să o viseze. 

Peste efectele crizei economice  din 2010, amortizate cu măsuri financiare ce au garantat în special stabilitatea monedei comune și au avut un impact limitat , în unele tări, asupra bazei productive - un exemplu în acest sens constituindu-l chiar Italia, țară în care nivelul de trai este același de acum 20 de ani, iar creșterea PIB în 2019 în raport cu anul 2000 nesemnificativă - s-au suprapus anul acesta efectele devastatoare greu de evaluat în perspectivă ale epidemiei de Coronavirus Covid-19.  Cu un debit reprezentând peste 135% din PIB Italia are evident dificultăți în reperarea pe piață a unor credite în condiții favorabile. Cu piatra debitului ce provoacă neîncrederea piețelor de capital  există riscul stagnării și recesiunii. Risc agravat de oprirea forțată a circuitelor economice condiționată de prioritățile din scurta (să sperăm) epocă a  coronavirusului Covid-19, care nu suntem încă siguri că nu ne va mai vizita. Pană în urmă cu câteva săptamâni se părea de altfel că acest nevăzut dușman al civilizației noastre - despre care cititori în stele, printre care chiar și un membru al Academiei Române, lasă în mod străveziu-ambiguu să se înțeleagă că ar putea fi nu doar un patogen scăpat din lumea animală, ci cu totul altceva - va ocoli țări în care totul merge că pe roate, unde “economia duduie” și organizarea sistemului medical va împiedica dușmanii nevăzuti să tulbure angrenajele productive și pacea unui welfare câștigat cu eforturi în vremuri de pace și prosperitate, fără pericolul morbului comunist decedat cândva dincolo de “linia Oder-Neisse”.

Se înțelege deci modul în care în video-ședința Consiliului European din 26 martie, primul ministru al guvernului Italiei, profesorul Conte,  s-a opus oricărei măsuri care, în situația generală de pericol, ar fi putut dezavantaja statele, Italia în primis, ce pot fi strânse pană la sufocare de chingile constrângerilor respectării parametrilor datorită cărora nu mai rămâne margine pentru  a acoperi cu un credit mutualizat (în solidar de toate tările UE), necesar asigurării lichiditătii necesare pentru relansarea activitătilor sectoarelor economice în general, după încetarea lor obligatorie, și în special necesare pentru repunerea pe picioare a întreprinderilor micii și mijlocii, coloană vertebrală a economiei Italiei, țară mult îndatorată, dar oricum a doua, dacă nu chiar prima, în unele domenii, ca mărime în economia manufacturieră din UE.  Pentru Italia, și nu doar pentru ea, sunt necesare măsuri de luat în cadrul UE în numele solidarității cerute de tratate, de menirea UE, care fără vocația solidarității nu s-ar ști la ce folosește. De altfel  confruntarea cu coronavirusul Covid-19 a fost definită nu doar de reprezentanți ai presei ca “război”. Așa stand lucrurile, comandații “forțelor aliate” aflate pe front ar trebui să se înțeleagă asupra strategiilor comune ale “contraofensivei” și măsurilor “postbelice”, din vremea “normalizării”. Care până de curând erau neglijate prin subevaluarea atât a “inamicului” cât și a entitătii pagubelor pagubleor ce le putea produce. Subevaluare care probabil a fost la baza precizării disprețuitoare (“nu suntem aici că să facem baricadă pentru spread”) a dnei Lagarde din conferință de presă după ședința boardului BCE din din 12 martie dedicat "unui amplu pachet de măsuri de răspuns la pandemie”. Precizarea  a  produs panică și a făcut că în acea zi să se agraveze fibrilația atrială a burselor deja predispuse la agravarea propriilor crize recurente. Bursa din Milano a pierdut 16,9% din capitalizare (= 84 miliarde euro), în pofida rectificării dnei Lagarde, venită după intervenția președintelui Sergio Mattarella care într-o exemplară punere la punct indirectă, fără a cita pe nimeni, a făcut că se asteaptă  “pe bună dreptate (a buon diritto - în it.), cel puțin în interesul comun, la inițiative de solidaritate și nu la manevre care pot să-i împiedice (Italiei - n.n.) acțiunea”. În aceeași zi se prăbusea și Wall Street, desi într-o măsură ceva mai redusă (-10%), în ciuda  masivelor injecții de lichiditate făcute de Federal Reserve. În ordine stransă s-au luat, în chiar zilele  catastrofei bursiere descrise mai sus, măsuri  urgente,  în Germania și Franța, de tamponare a ravagiilor economice create de pandemie. În 24 de ore perspectiva asupra crizei părea a se schimba definitiv.  În aceeași zi de joi 12 martie, dar la orele 18.00, vorbind de la Palais de l'Élysée, președintele Macron caracteriza criza precum “cea mai gravă din ultimii o sută de ani” și anunță măsuri excepționale, care apoi s-au materializat. În aceeași zi Angela Merkel a declarat că guvernul vă face tot ce este necesar “pentru a împiedică extinderea epidemiei și declanșarea unei recesiuni dramatice”. În ziua următoare (vineri 13) guvernul german a pus la punct planul pentu acordarea sistemului de întreprinderi credite nelimitate și usurări fiscale în valoare de 550 miliarde de euro, cifră care, precum a declarat ministrul economiei Peter Altmeier, “nu este un credit ce depășeste limita superioară” a sumei pe care KFW, banca de stat (subl. n.- atenție banchieri români!), “ar fi în stare s-o pună la dispoziția întreprinderilor”.  Ajutarea întreprinderilor - a declarat în același timp ministrul de finanțe Otto Scholz - “este o chestiune de viată și de moarte pentru noi toți, insă avem forță financiară pentru a depăși această criză.”

Nu îmi este clar la ce se referea dl. Altmaier prin expresia “pentru noi toți”.  Este foarte posibil să fie un altruist și să fi acordat expresiei sensul de “rude, prieteni și aliați” lăsând a se subînțelege că ar vrea ca și aceștia să iasă teferi după tăvălugul mortal al pandemiei, ieșire care și pentru ei este “chestiune de viață și de moarte”.

Aceasta este problema care ar trebui să iasă la suprafată din ședință Eurogrupului  din ziua de mâine marți 7 aprilie a.c. 

Precedentele acestei întâlniri au fost pe unele versante încurajatoare, pe altele nu.  După gafa lui Lagarde președinta Comisiei UE, dna Von der Leyen a făcut (13 martie) o declarație  încurajatoare : “Vom acorda maxima flexibilitate în ce privește Pactul de Stabilitate”.  Referirea este la documentul semnat în 1997 de membrii UE - și ulterior de tările intrate pe rand în Ue.  Privește politicile de bilanț și impune respectarea lor conform parametrilor stabiliți la Maastricht: deficit public nu peste 3% și datorie publică sub 60% din PIB. Sunt destule țări care nu doar odată au depăsit acești parametri: printre ele se numără și Italia, cu o datorie publică uriasă reprezentannd 137% din PIB. Țara este încă în măsură a-și plăti datoriile, cu condiția că economia să fie în mișcare, cu toate motoarele în funcțiune. Ifo Institut - Leibniz-Institut für Wirtschaftsforschung al Universitătii din München a evaluat în zilele trecute că o închidere partială timp de două luni a activitătii economice în Italia vă reduce creșterea anuală din 2020 cu de la 8 la 13 puncte (în funcție de scenarii)  și că o orice extindere cu o săptamană a închiderii activitătilor economice vă duce la o scădere  între 0,8-1,4 puncte procentuale. La sfârșitul lunii martie producția trimestrială era în scădere cu 5,4%, cel mai scăzut procent din ultimii 11 ani. În martie scăderea producție fată de luna februarie a fost de -17%. Producția Italiei se situa la sfârșitul lui martie la nivelul anului 1978, an în care Italia era terorizată de operațiunile criminale ale Brigăzilor Roșii și coronavirusul dormea probabil într-o grotă, pe aripa unui unei înaripate oarbe care nu știa că trăiește în China.

Toată povestioara de mai sus poate fi, desigur, condimentată cu mai multe ingrediente jurnalistice și cifre ajutătoare. Faptele insă vorbesc uneori de la sine. În martie 2020 deteriorarea perspectivelor de creștere la nivel global provocate de coronavirus (Covid-19) a determinat  BCE  să pună la punct un plan de măsuri pentru garantarea condițiilor de finanțare favorabile pentru economia reală, plan care să flancheze cumpărarea, în curs de desfăsurare, a 20 de miliarde de euro lunar de titluri de stat cu o dotare ajutătoare de 120 miliarde pană la sfârșitul anului.  Parcă dorind să șteargă amintirea legată de nefericita exprimare ce a accelerat căderea burselor Christine Lagarde a lansat miercuri 18 martie versiunea sa proprie în interpretarea celebrei expresii  «Whatever it takes» a lui Mario Draghi referitoare la apărarea monedei euro și a economiei eurozonei. În Consiliul director al BCE s-a decis, recurgându-se la votul majoritar și depășindu-se astfel tabu-ul unanimitătii, că începând de la 26 martie să se lanseze un nou program temporar (Pandemic Emergency Purchase Programme - PEPP) având că obiectiv prevenirea dificultătile create creșterii economice de pandemia Codiv-19. Au fost  prevăzute în acest scop cumpărări de titluri publice și private în valoare de 750 miliarde până la depășirea fazei critice a pandemiei, și “în orice caz pe toată durata anului 2020). 
(cf. https://www.bancaditalia.it/compiti/polmon-garanzie/pspp/index.html ).

În luarea deciziei cumpărării de titluri în valoare de 750 miliardi în Consiliul director al BCE a trebuit să prevaleze opinia majorității care s-a izbit de opoziția  componentelor germană și olandeză.  

Imediat după lansarea știrii inițiativei anunțată de dna Lagarde eurodeputați germani și olandezi au criticat în Parlamentul European inițiativă BCE. Precum au semnalat unii comentatori, inițiativa dnei Lagarde și a Consiliului director al BCE marchează o cotitură în activitatea BCE deoarece prin ea instituția de la Frankfurt susține politica de bilanț a guvernelor și pune deoparte regula nescrisă, dar urmată cu sfințenie, separării între politica fiscală și politica monetară. Acest fapt nu poate să nu starnească opoziții - preconiza într-un editorial Danilo Taino (cf.“Corriere della sera”, 27 martie 2020). Avea desigur în vedere atât întâlnirea Eurogrupului din ziua de marți 24 martie, când miniștrii economiei și finațelor din zona euro s-au confruntat în legătură cu propunerea Italiei de de a se adopta formula lansării de eurobond, adic de instrumente de debit comune, că urmare a  exigentelor derivate din criza extraordinară pricinuită de Covid-19. Tonurile la respectiva reuniune au fost foarte aprinse și benzina peste foc a fost turnată de ministrul de finanțe al Olandei care a cerut cu voce tare  efectuarea de cercetări - de către Comisia UE, evident -  privind comportamentul guvernelor tărilor care “susțin că nu au margini de bilanț suficiente pentru a lupta importiva coronavirusulu, dar nu au economisit când puteau.” (cf. https://www.money.it/proposta-choc-indagini-interne-UE-su-paesi-che-non-hanno-risparmiato

Referirea a fost, fără indoială, la Italia și Spania, care în reuniunea respectivă au avut un aliat în reprezentantul Franței.  

Tările din nordul Europei, în principal Germania și Olanda, au fost constant contra deschiderilor de credite extraordinare. Pozițiile Italiei, Spaniei și Franței sprijinite de un grup consistent de țări s-au ciocnit după două zile de la acea reuniune cu pozițiile afirmate în  teleconferință de joi 26 martie a șefilor de state și guverne și de Angela Merkel. Schimburile de replici din acea teleconferință sunt o pagină de istorie de care vă fi bine să se țină seama.  La categorica afirmație a primului ministru italian Giuseppe Conte, altminteri un om blând, că nu vă semna nicun document final în care se vă pomeni de  recurgerea la fondul de salvare  a statelor  (prevăzut în MES)  Merkel a răspuns: “Acesta este instrumentul pe care îl avem. Nu înțeleg de ce vrei să-l subminezi.”  Conte, persoană mereu calmă și educată, a răspuns cu duritate: “Priviti realitatea cu ocelarii de acum 10 ani. MES a fos desenat în timpul crizei euro-lui pentru Țări care au comiis erori”.  În acel moment presedintel Macron, constatând probabil că se alunecă pe o pantă care poate produce mari incurcături, a făcut o afirmație esentială: “MES servește doar pentru șocuri asimetrice ce privesc cate un singur Stat. Această pandemie este un șoc simetric: ne privește pe toți”.
Discuția, amplă, a fost reconstruită de Federico Fubini pe  baza relatărilor a patru persoane prezente la întâlnirea la vârf, relatări confruntate și reordonate și în parte publicate de același Fubini în “Corriere de la Sera” (28 martie, p.5). Spiritele erau atât de incălzite și lipsa unei soluții de impărtășit de mai toți atât de evidentă încât reuninea s-a terminat în fapt cu o non-decizie și un non-comunicat, urmând că un nou studiu al problemei să fie încredințat Eurogrupului spre rezolvare, stabilindu-se în acest sens un termen de două săptămâni.

Care scade marți 7 aprilie când veți citi probabil acese rânduri și veți afla rezultatele delibrării.

Exact în momentul în care închei aceste insemnări, la orele 20.30 din ziua de luni 6 aprilie, a apărut pe ecranele televiziunilor premierul Giuseppe Conte, care a ilustrat, impreună cu ministrul Economiei Roberto Gualtieri și cu Stefano Patuanelli, ministrul dezvoltării, rezultatele  deliberatrilor de astăzi ale Consiliul de Miniștri și măsurile luate  în favoarea relansării economiei Italiei în condițiile confruntării traumatice cu pandemia coronavirus Codiv-15 și cu efectele sale multiple. 
În substanță este vorba depre creare unor instrumente finaciare în favoarea asigurarea lichiditătii necesare pentru relansarea activitătilor intreprinzătorilor și susținerea întreprinderilor acestora prin acordarea de împrumuturi garantate de stat în proporție de 90 % din sumele solicitate, pentru stimularea operațiilor productive și comerciale prin recurgerea la fonduri speciale de asigurare  ecc. Valoarea aproximativă a intervenției este hiperbolică: 400 miliarde de euro. Acestei sume se adaugă incă 350 de miliarde pentru alte intervenții de susținere a dezvoltării economice.
O manevră comparabilă doar cu intervenția citată a Germaniei în favoarea propriei economii. 
Ne aflăm în fata unui eveniment de mare relevantă istorică, nu doar pentru Italia, care nu a mai așteptat opiniile specialiștilor în cultivarea lalelor și a decis pentru sine cu o zi înainte să nu decidă alții.

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: 

Tag-uri Geo: