Luni, 6 Aprilie, 2020 - 23:35
Corespondență specială din Italia de la Grigore Arbore

Corespondență specială din Italia de la Grigore Arbore  Maine marti 7 aprilie, dupà teleconferinta Eurogrupului, vom sti dacà organizatia supranationalà, aflatà la varsta maturitàtii si numità Uniunea Europeanà, introdusà in intocmirea comunitarà preexistentà  prin Tratatul de la Maastricht (1992) ca “nepoatà” a Comunitàtii Europene a Càrbunelui si Otelului (CECO - Tratatul de la Paris, 1951) si descendentà directà a Comunitatii Economice Europene (Tratatul CEE: executiv din martie 1967, ca urmare si a  Tratatului de Fuziune al Tàrilor CECO din aprilie 1965), intentioneazà sà existe sau sà se lichefieze. Orice reflectie serioasà asupra  stàrii prezente sau stàrii viitoare a a Uniunii Europene, un conglomerat de state ce include entitàti   cu conotatii geopolitice  determinate de realitàti sociale, economice, culturale, religioase, istorice  neomogene, dar interconectate de o lungà istorie mai mult sau mai putin comunà, nu poate sa ignore faptul cà ar fi fundamental gresit sa plecàm de la premisa cà ele pot fi reprezentate doar din perspectiva unor state ce, pentru o serie de motive ce tin de evolutii specifice in plan economic si politic,  au mai multà “fortà contractualà” in interiorul acestei structuri  supranationale. Configurarea viitorului intocmirilor acesteia intereseazà in egalà màsurà pe toti cetàtenii statelor UE, indiferent de “greutatea specificà” - economicà, politicà si culturalà etc - a acestora in interiorul UE si in consecintà si in reuniunile “lavarf” destinate luàrii deciziilor fundamentale, bazate pe obligatoria unanimitate a unor organe (tendential - dar nu mereu pe deplin) reprezentative.  Intr-o astfel de reflectie este necesar sa ne reamintim cà UE s-a configurat la inceput, prin Tratatul de la Maastricht (cunoscut precum Tratatul privind Uniunea Europeanà (versiunea consolidatà: februarie 1992) doar ca un organism politic si economic cu caracter supranational si interguvernamental, fàrà o personalitate juridicà care sà o distingà  de  aceea a celor trei Comunitàti din care ii descindea propria existentà (Comunitatea Europeanà a Càrbunelui si Otelului - CECO, al càrui tratat fondator este cunoscut si precum Tratatul privind Comunitatea Europeanà - CE),  Comunitatea Economicà Europeanà - CEE, constituità prin tratatul de la Roma din 25 martie 1957 si  Comunitatea Europeanà  a Energiei Atomice - CEEA (actuala Agentie Euratom) si sà o  conecteze direct cu aceea a Statelor membre . Tratatul de la Lisabona din 13 decembrie 2007 (in vigoare din 9 noiembrie 2009) a modificat mai apoi atat Tratatul privind Uniunea Europeanà, care instituia in fapt Comunitatea Europeanà (Maastricht 1992). Tratatul de Lisabona a inlocuit Comunitatea Europeanà cu Uniunea Europeanà, in calitate de organizatie internationalà succesoare, inzestratà cu personalitate juridicà (art. 1 si 47 al Tratatului). Tratatul de instituire al CE  al  Comunitàtii Europene a primit astfele denumirea de Tratat de functionare a Uniunii Europene.

O constructie institutionalà, tip organizatie internationalà, atat de complexà ca aceea descrisà in mod ultra-sumar mai sus,  presupune o functionare complexà, acordatà la drepturile si servitutile acceptate de Statele membre prin intrarea intr-un angrenaj formidabil de mecanisme menit sà contribue la stabilitatea, pacea, bunàstarea  popoarelor de pe un continent care a fost terenul de confruntare  al celor mai sangeroase ràzboaie din istoria omenirii. Nu este de mirare cà intr-un asemenea angrenaj institutional statele cu economii mai puternice sa se simtà autorizate sà incerce a orienta in sensul propriilor conveniente functionarea institutiilor unei formatiuni care nu este o Federatie si nici un Super Stat, care nu s-a exprimat cu o voce unicà in probleme fundamentale ce privesc politica externà intr-o lume a globalizàrii. Inaltul Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe si Politica de Securitate a fost - cu partiala exceptie a lui Javier Solana (mandat 1999-2004-2009) - o figurà de decor, fictivà chiar.  In numele mecanismelor capitaliste ale economiei de piatà stucturile institutionale ale UE au favorizat adeseori pauperizarea tàrilor aflate pe trepte de dezvoltare net inferioare tàrilor Ocidentului si in special ale Europei Centrale si de Nord.  Economiile unor tàri ce au intrate in ultimele decenii in UE, pe parcursul “procesului de làrgire”, au fost victimele predestinate ale pierderii capacitàtii de a putea recurge la instrumente nationale de promovare a acelor procese de dezvoltare in màsurà a asigura modernizarea proceselor de productie, competitivitatea produselor (pentru existenta càrora trebuie sa ai productie in pas cu progresul tehnologic), asigurarea resurselor  pentru dezvoltarea insfrastructurilor etc.  In Uniunea Europeanà decalajele intre grupul tàrilor “ràmase in urmà”, printre care se numàrà si Romania si tàrile UE puternic industrializate se adancesc in loc sa se reducà. Cifrele sunt sub ochii tuturor si din literatura de specialitate credibilà nu citez decat extrem de “supàràtoarle” pentru autoritàti, datorità cumplitelor adevàruri pe care le reflectà, articole dlui Petrisor Peiu, personaj de inalt profil intelectual, cu o cunoastere profundà a functionàrii mecanismelor decizionale ce au impins Tara noastrà in situatia de marginalizare economicà, pauperism si distrugere a sanselor valorificàrii fortei de muncà nationale spre folosul Natiunii. Romania este - vor sau nu vor guvernatii ei - parte a situatiei degradàrii raporturilor intre “Centrul” UE si periferiile acesteia, din care facem parte, din pàcate.

 

Vineri, 6 Martie, 2020 - 01:13
Un mesaj cultural de la Grigore Arbore

Dragà Octavian, Bunà seara. In aceastà searà chiar am inaugurat la venezia e expozitie stranie, expunand doar douà tablouri, unul din patrimoniul Institutului Roman de culturà si cercetare Umanisticà - IRCCU din venezia si altul apartinand subsemnatului. Am fost obligat de imprejuràri sà recurg la un atificiu, care se pare cà se bucurà deja de un remarcabil interes de public. Deoarece la Venetia au fost anulate toate spectacolele si manifestàrile ce presupun prezenta grupurilor de persoane, intrucat, pe de altà parte, nici transportatorii romani nu ardeau de plàcere de a veni cu operele expozitiei in Italia existand pericolul real al carantinei la intoarcere in tarà datorità revenirii dintr-o zonà "contaminatà, am luat hotararea a ne multumi cu douà opere excelente. Ele au fost puse sub douà spoturi puternice si expuse doar seara, insotite fiind de un filmulet multimedial de 15 minute care a rulat si ruleazà continuu intre 17.30 - 19.30, adicà seara, pe trei ecrane de televizor. Tot acest mic spectacol se poate privi doar din stradà, prin geamurile ferestrelor, deoarece, cum am scris mai sus, prezenta grupurilor de persoane este interzisà. Filmuletul, cu comentariul meu, imagini simbolice din Venetia, muzici de autori ai vremurilor barocului se aflà le Facebook (a se càuta site-ul Istituto Romeno di _cultura e Ricerca Umanistica). Este si pe instagram. Toatà improvizatia aceasta are ceva inedit si a retinut atentia intr-un oras care nu se mai lasà impresionat de nimic. Îti trimit, in serie, vreo 6 foto, luate pe inserat, evident din afara sàlii de expozitie, care pare un acvariu cu doi pesti (operele) intr-o mare confuzà de luminà. Cu aceleasi bune ganduri. Grigore

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/modules/system/image.gd.inc on line 256

Fatal error: Allowed memory size of 134217728 bytes exhausted (tried to allocate 16384 bytes) in /home/amosnew/public_html/includes/database/database.inc on line 2227

Marţi, 4 Februarie, 2020 - 09:00
La Galeria Institutului Roman de Culturà si Cercetare Umanisticà din Veneția

Luni 3 ianuarie 2020 a avut loc inaugurarea in Galeria Principală a Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția ( Palazzo Correr, Cannaregio 2214, 30121 Veneția) inaugurarea  expoziției de grafică “Arcani Maggiori – I Tarocchi”  („Arcanele majore - I Tarocchi” – in rom.) a lui Gianmaria Potenza.              Biografia artistică a lui Gianmaria Potenza (n.1936) este bogată și renumele lui pe plan internațional este enorm, încă din 1986, când la Bienala de la Veneția a expus o sculptură plutitoare, „Nimfa Armonică”, considerată de critică o operă de artă

Miercuri, 8 Ianuarie, 2020 - 17:53

Farhana Haque Rahmna este o excelentà cunàscàtoare ale punctelor critice ale vietii comunitàtilor ce tràiesc pe planeta noastrà. Pe parcursul a peste trei decenii  a tràit, din pozitia de inalt functionar al organizatiilor ONU, experienta dificultàtilor zilnice ale populatiilor planetei. Timp de 25 de ani a lucrat in cadrul IFAD (International Fund for Agricultural Development), unde a detinut pozitii dimportante de coordonare a activitàtilor institutiei, pentru ca apoi sa lucreze in cadrul FAO asigurand legàturile cu mass-media si contribuind la definirea colaboràrii cu factorii de decizie nationali si internationali.  Inainte de a deveni inalt functionar ONU a exercitat profesia jurnalismului - in care s-a initiat in tara sa de origine, Bangladesh -  lucrand precum corespondent sau free-lancer expert in comunicare in tàri europene , in Africa (continent in care a petrecut opt ani) si Asia.

Marţi, 19 Noiembrie, 2019 - 10:09
Invitați: Grigore Arbore, Ioan Chirilă, Vasile Sebastian Dâncu, Ioan-Aurel Pop, Vasile Pușcaș

În cadrul Tîrgului GAUDEAMUS va avea loc, sub egida revistei SINTEZA, lansarea volumelor:

Grigore Arbore, „Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor

 

Ioan Chirilă, „A învăța să trăiești veșnicia. Un dialog cu Sandu Frunză

 

Marţi, 29 Octombrie, 2019 - 19:29
Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV)

Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV)

Apar foarte rar, la distantà de decenii, càrti care, metabolizand rezultatele cercetàrilor anterioare si reintregindu-le cu cele proprii, reusesc sà làrgeascà orizontul tematicilor fundamentale pentru cunoasterea evolutiilor social-politice sau de istorie culturalà-artisticà ale unui popor sau ale unei comunitàti statale   complexe, compusà din unitàti etnice diverse si comunitàti religioase uneori conflictuale, desi derivate dintr-o  unicà ràdàcinà spiritualà: crestinà, islamicà etc.  Aparent  sunt mai putine greutàti in urmàrirea si interpretarea evolutiei cadrului raporturilor social-economice si politice atunci cand orizontul de referintà este acela al unei  comunitàti ce prezintà o marcatà coerentà etno-culturalà dealungul secolelor. In acest caz elementele ce introduc un grad mai ridicat de complexitate in sistemul de raporturi socio-culturale si de putere sunt in genere generate de factori externi: dominatii stràine, ràzboaie, subjugàri, interdependente obligate. Acestea nu schimbà, in linii mari, structura de bazà a institutiilor socio-politice definitorii ale unei statalitàtii caracterizatà si de o relativà sau mai marcatà unitate etno- culturalà.  

In ambele cazuri este o sarcinà dificilà pentru un istoric reconfigurarea cadrului  prin imbogàtirea cunostintelor noastre despre dinamica transformàrilor acestuia in decursul vremurilor si integrarea lor intr-un tablou clarificator pentru  desfàsuràrile (evitàm folosirea conceptului de “evolutie” deoarece prea adeseori trimite la desfàsuràri lineare, in directie unicà) care au modelat institutiile  ansamblului de comunitàti umane - aderente la o formà-stat - luate in considerare. Cu atat mai dificilà chiar pentru acei istorici ce au vocatia sintezelor  integratoare de problematici si care, lucrand “in solitudo” urmeazà metodologii riguroase de cercetare - aplicate ad hoc, in functie de cazuisticà - ce nu lasà spatiu pentru interpretàri simplificatoare sau manipulàri documentare. De regulà aceastà vocatie este reflectatà de lucràri care prin amplitudinea problematicà si rigoarea metodologicà depàsesc cadrul sintezei  “lineare”, “pe temà”. Ele  devin, chiar  si atunci cand abordeazà doar segmente cronologice determinate ale istoriei unei comunitàti umane inscrisà intr-o “formà-stat”, veritabile proiectàri  ale  trecutului in viitorul aspect general al  civilizatiei si culturii  unui popor sau a unui conglomerat de popoare inrudite (sau neinrudite) etnic, legate (sau nelegate) de traditii comune, tràind in state si comunitàti cu reguli de viatà si legi asemnànàtoare, profesand credinte morale si religioase asemànàtoare sau apropiate etc. Ce face ca aceste lucràri sà devinà fascinante este redescoperirea, prin ele si in ele,  a unei  imagini convingàtoare despre stàrile premergàtoare stàrii actuale. De ele te apropii cu oarecare sfialà si ezitare atunci cand, in pofida pregàtirii proprii, ce ar putea sà-ti indreptateascà si calitatea de “cronicar”,  realizezi cà nu esti pe deplin pregàtit pentru a receptiona noutàtile pe care le intuiesti dupà o primà si rapidà lecturà. Singura solutie pentru a avea ideile ceva mai clare asupra noutàtii viziunii autorului si a mesajului implicit rezultat din expunerea cercetàrilor sale, mesaj in mod inevitabil urmat de interpretàrile bazei documentare,  este acea de a reparcurge bibliografia de referintà pentru a marca, pe cat este posibil,  precis  pozitia in care se aflà fatà de ele. Nu ezit a spune cà de la mijlocul lui martie 2018, adicà de cand a ajuns la mine masivul volum (530 pagini, cu amplà bibliografie, index si aparate critice) “Din mainile valahilor schismatici…”. Romanii si puterea in Regatul Ungariei medievale (secolele XIII -XIV) (Ed. Scoala Ardeleanà, 2018), plimb cu mine, in servietà intre biblioteca mea privatà, locul de muncà si  alte locuri si biblioteci. Este o carte “grea” si la propriu si la figurat. Am parcurs-o cu umilinta neofitului , care dupà cateva decenii de frecventare a tematicilor majore ale istoriei artei, inclusiv medievale, incearcà a reintra, cu timiditate intr-un sector al cunoasterii istorice, acela al Evului Mediu romanesc, cu care a avut legàturi aleatorii . Am reparcurs ca atare lucràri citite cu ani buni in urmà, toate aflate in legàturà stransà cu acel puzzle tematic din care se compune  cartea profesorului Ioan Aurel Pop, multe din ele dedicate procesului de consolidare a institutiilor medievale in perioada Evului Mediu Timpuriu in Europa Occidentalà si Europa Centralà.  O asemenea apropiere precautà fatà de o carte, efectuatà cu luarea “màsurilor de sigurantà”, prin reacumularea de cunostinte pe parcurs in vederea rafinàrii progresive a capacitàtii de intelegere a textului aflat in centrul atentiei, mà incercase cu multà vreme in urmà, in anii cand, tanàr cadru didactic fiind, adoptat ca “seminarizator” al cursurilor de Istoria Civilizatiei si Culturii Europene, tinute de regretatul Dinu C. Giurescu in cadrul Sectiei de Istoria si Teoria Artei  de la Institutul de Arte Plastice “N. Grigorescu, am “conspectat” de cateva ori cartea lui Jacques Le Goff, La civilisation de l'Occident médiéval (1964, trad. rom. 1970, Ed. Stiintificà si Enciclopedicà). Era recomandatà ca obligatorie de titularul cursului pentru accesul la examen al studentilor si ca atare eram dator fatà de mine sà cunosc nu doar continutul textului ca atare, ci si modul in care acesta proiecta gandirea autorului asupra unui spatiu disciplinar pe care deja incepuse sa-l influenteze. Am “fisat” acea carte la inceputul anilor ’70 de vreo douà ori. Mi se mai intamplase ceva asemànàtor, panà atunci, doar cu Capitalul lui Marx, conspectat si el de douà ori pe cand eram in primii ani de la Facultatea de Istorie-Filosofie la U.B.B. - Cluj…O experientà intelectualà foarte utilà de altfel: toate la timpul lor... Acelasi lucru mi s-a intamplat si acum. Pendularea intre textul lui Ioan Aurel Pop si o serie de lucràri dedicate situatiei romanilor din teritoriile intracarpatice si cele situate la estul si sudul Carpatilor in secolele XIII-XIV intregeste panorama unor sedimentàri sociale diferite prin conditiile specifice  vietuirii in teritoriile pe care, dintr-o perspectivà ulterioarà perioadei la care se referà autorul, le putem defini precum macro-regiuni: Transilvania, Moldova, Tara Romaneascà.  Prima  citatà, Transilvania, a fost  in situatia particularà de a fi devenit parte a Regatului Ungariei in care, incà sub primii Arpadieni, din perioada celor douà secole anterioare domniei lui Andrei al II-lea (1205-1235),  incepuserà a se clarifica raporturile de putere ce si-au pus amprenta pe organizarea si structurarea institutiilor tàrii.  Modelul institutional in organizarea societàtii laice si al raporturilor acesteia cu credinta catolicismului roman a fost, de la bun inceput, acela oferit de “Sfantul Imperiu Roman de Natiune Germanà”. Intr-o primà etapà, in linii mari panà la domnia lui Andrei al II-lea, s-au respectat sistemele de organizare deja functionante in vastul teritoriu al Regatului, generate de alte traditii si sustinute de spiritul altor credinte, in cazul romanilor de credinta crestinà de rit bizantin. In cartea la care ne referim se pune constant in evidentà faptul cà diversitatea structuràrilor politice di Regatul Ungariei era produsul mozaicului etnic  “mostenit din perioada premaghiarà si augmentat apoi, in mod spontan sau organizat, prin cucerirea sau prin alàturarea pasnicà a unor noi teritorii ori prin cucerirea si colonizarea unor noi populatii” (cf. p. 4).  In acel puzzle de populatii ràspandit pe un teritoriu vast, din care multe pàrti erau revendicate in titulatura regilor maghiari, fàrà ca acestia sà-si exercite efectiv puterile asupra populatiilor conlocuitoare, se regàsesc, in primele douà secole de existentà ale Regatului maghiar, si romanii din spatiul intra si extra carpatic si dunàrean sau sub-dunàrean. Intr-un document din 1247 Bela al IV-lea (n. 1206, domnie 1235-1270) se autoprezintà precum  “rege vesnic al Ungariei, Dalmatiei, Croatiei, Ramei, Serbiei, Galitiei, Lodomeriei si Cumaniei”. Cu Croatia, al càrui nume apare si in titulatura tatàlui sàu (Andrei al II-lea), Bela al IV-lea era doar in uniune personalà din 1235. In Dalmatia si in Croatia locuiau, pe langà slavi, populatii romanice: italieni si vlahi. In zonele actuale ale Serbiei si Bosniei-Hertegovinei locuiau de asemenea populatii slave. Galitia si Lodomeria (nume latinizate) sunt cele douà vechi cnezate rusesti ale Haliciului si Vladimirului; prin teritoriul lor ungurii doar trecuserà inaintea instalàrii in Campia Panonicà, fàrà a avea stàpanirea efectivà a teritoriului. Cu “Cumania” chestiunea este mai complexà deoarece sunt cel putin trei. Asa numita “Cumanie Neagrà” ar fi cuprins, conform documentelor, zonele de càmpie din sudul Carpatilor Meridionali, la est de Olt, continuate in zone din exteriorul  curburii carpatice si al Carpatilor de Ràsàrit,  zone ce constituiau partea terminalà a teritoriului de stepà al incà nefondatei Moldova. In aceste pàrti densitatea grupurilor cumane era slabà si in curand acestea s-au dizolvat in masa romanilor si slavilor.  Intre Dunàre si Tisa, in pusta in care in antichitate se instalaserà sarmatii, cumanii (in maghiarà Kunok, in turcà Kipçak, in rusà Половцы-Polovtii), respectiva enclavà etnicà fiind indicatà in limba maghiarà precum  “Mica Cumànime” (Kiskunság ), in timp ce cu numele de “Marea Cumanie” (Nagykunság) era indicat teritoriul dintre Tisa si Barcàu,  unde turanicii crestinati veniti dinspre ràsàrit formaserà si ei o enclavà destul de compactà.  Cele douà valuri turanice de colonizare au pàtruns in zona centralà a statalitàtii maghiare in 1239 si 1242.  Sosirea cumanilor si colonizàrile germanice din spatiul actual al Slovaciei, unde tràiau deja slavii, precum si “impestritarea” etnicà a Transilvaniei, Banatului, Crisanei, Maramuresului, Ungului, Beregului si Ugocei prin  impàmantànirea secuilor si aducerea colonistilor germani (sasi)  in teritorii locuite de populatia romanizatà a pus in fata suveranilor maghiari problema organizàrii jurisdictionale coerente a statului in care straturile etnice premaghiare - printre care eraau se numàrau si populatiile romanizate  - aveau cutumele lor.   “Randuielile  lumii medievale” la care se referà pe larg Ioan Aurel Pop in cartea sa, preluand critic consideratiile fàcut in urmà cu aproape  patru decenii in urmà de Z. J. Kpsztolnyk (Five Eleven Century Hungarian Kings, New York, 1981)  au implicat, in faza initial a existentei regatului maghiar, respectarea cutumelor, a credintei si a limbii fiecàrei comunitàti.  Conflictul pentru autoritate intre cei doi poli ai lumii crestine, unul aflat la Roma si celàlat la Constantinopol, conflict finalizat cu marea schismà din 1054 (dar care era “in act” de mai multà vreme), a fost urmat in teritoriile aflate sub autoritatea sau in zona de influentà a Regatului Ungariei, de o suprapunere a intereselor Sfantului Scaun peste interesele geopolitice ale Coroanei Sfantului Stefan. Sub papa Inocentiu al III-lea  (1198-1216) impunerea confesiunii catolice prin recurgerea la fortà a devenit doctrinà.

 Ocuparea armatà a Constantinopolului in 1204, urmatà de nasterea si scurta existentà a Imperiului Latin de Ràsàrit, pràbusit in 1261, au consfintit doctrina folosirii “bratului armat” de càtre “latini” (reprezentantii crestinismului “occidental”) impotriva “grecilor” (crestinii ortodocsi, ràsàriteni), considerati de càtre primii, constienti de superioritatea propriei superioritàti militare si ca atare si de capacitatea de impunere a propriului “credo”, periculosi “schismatici”. In viziunea geopoliticà a  Sfantului Scaun toti cei ce nu aderau la dogmele promulgate si promovate de crestinismul occidental, adicà “schismaticii”, “paganii” si “ereticii” trebuiau convertiti cu forta la adevàrul dogmelor catolice.  In 1136 regele Bela al II-lea cel Orb (n. aprox. 1110, domnie 1131-1141), indreptandu-si ostile spre centrul Balcanilor, a inàbusit in Bosnia erezia bogomilà ce avea numeroase puncte de contact cu  erezia catarilor si a creat entitatea Banatul Bosniei condusà de respectivul Ban, titlu pe care intentiona sà il atribuie fiului sàu Ladislau al II-lea, care l-a si detinut intre 1137-1154.  La scurtà vreme de la inscàunare regele Emeric (n. 1174, domnie 1196-2004), instigat de Inocentiu al III-lea acesta a intervenit in Serbia unde se declansase conflictul pentru mostenirea tronului dupà abdicarea lui Stefan Nemanja. Din acest moment expansionismul regatului maghiar si politica papalà impotriva “schismaticilor”, “pàganilor” si “ereticilor” ràman intr-o legàturà stransà, in pofida divergentelor create de interese deosebite, pe care Ioana Aurel Pop le inscrie in categoria  contradictiilor ““intre politica “nationalà” ungarà de extindere a posesiunilor proprii si politica “universalistà a “papalitàtii” “ (p. 51).  Emeric a fost primul rege maghiar ce si-a asumat titlul de “Rege al Serbiei”, purtat fàrà onoare deoarece deja in 1203 a fost obligat sa elibereze terenul in urma unei confruntàri cu armata tarului bulgaro-vlah Ionità Caloian (1197-1207) ce-l  sustinea  pe urmasul desemnat de Stefan Nemanja.  Aceste cateva detalii istorice si numeroase altele, pe care nu avem posibilitatea de le a trece aici in revistà, privind momente semnificative pentru parcursul politicii expansioniste  a Regatului Ungariei  ilustreazà  faptul cà spre sfarsitul primelor douà secole de existentà a acestuia se simtea acut necesitatea restructuràri interne a raporturilor de clasà menite a  consolida pozitiile economice ale inaltei nobilimi si a nobililor mijlocii, elementele de baza ale fortei militare  a Regatului.  Romanii din Transilvania, care constituiau partea cea mai consistentà a populatiei din aceastà regiune ce ar putea fi definità, credem cà pe bunà dreptate, inima pulsantà a Regatului,  s-au aflat astfel atat in centrul atentiei intereselor conducerii Regatului in raport cu  pozitia economicà si socialà ce trebuia creatà  “oaspetilor” - adicà secuilor, cumanilor, sasilor, ordinelor càlugàresti, preotimii catolice etc - prin acordarea de privilegii, cat  si cu pozitiile din esichierul puterii a nobilimii de origini maghiare. Odatà cu “ràspandirea influentei stràinilor colonizati (mai ales germani), a negustorilor care circulau si a acelor putini maghiari care càlàtoreau ori studiau in Occident” (I.A. Pop, op. cit., cf. 131), drepturile se inregistrazà prin acte scrise (bule de aur colective, diplome individuale).  Devin astfel vizibili si propietarii romani de bunuri funciare, in virtutea drepturilor cutumiare. Ei locuiesc uneori in “tàri”, adicà tinuturi intregi, aproape compacte etnicamente, spiritual legati de eparhii de rit bizantin  si guvernati de conducàtori laici numiti duci (voeievozi - titulaturà apàrutà in documentele maghiare in 1193) si juzi (cnezi). Intrucat conditiile de slàbiciune in care s-a gàsit lumea crestin ortodoxà dupà Cruciada a IV-a  a deschis calea tentatiilor imperiale occidentale plecandu-se de la premisa cà indrumàrile Papei càtre “calea cea dreaptà”, adicà a variantei catolice a crestinismului, se extind si asupra raporturilor sociale cu  populatiile “schismatice”, confundate voit cu “ereticii”, autoritàtile “regatului crestin” al Ungariei au avut la indemànà instrumentul ràpirii de la ne-coreligionari a bunurilor imobiliare, principala tintà fiind, in Transilvania, romanii. In secolul al XIII si chiar si in prima jumàtate a secolului urmàtor acest “instrument” a fost folosit cu oarecare retinere, dat fiind conditiile politice interne si probabil si datorità relevantei participàri a romanilor la sustinerea fortei militare a Regatului. La “serviciile credincioase” ale acestora se fac in cartea lui Ioan Aurel Pop numeroase referiri. Ele trimit la documente, emise de suveran, unele redactate chiar cu o forta elocvent emotivà, specificà cancelariei latine, traduse fiind in romanà intr-un mod magistral de autorul lucràrii. Printre màsurile de limitare a credintei “schismaticilor” se numàrà si interzicerea prin decizia din 1279 a regelui Ladislau Cumanul, luatà la solicitarea papalà, de   a se interzice  construirea pe teritoriul Regatului Ungariei a bisericilor ortodoxe din piatrà.  Evident, màsura se extindea si asupra teritoriului Transilvaniei si ii privea in mod direct si pe romani. La numai doi ani distantà, in 1281, a avut loc prima congregatie generalà (adunare) a stàrilor (grupurile conducàtoare), adicà a nobililor Transilvaniei. Aceasta a fost prezidatà de Andrei al III-ea al Ungariei (n. 1265, domnie 1290-1301), suveranul cu care s-a stins dinastia Arpadienilor.  La congregatia generalà au participat nobilii maghiari, secuii, sasii si romanii. Drumul pe care urmau sà il parcurgà limitàrile si excluderile impuse romanilor era deja marcat.

In primele douà decenii ale secolului al XIV-lea fràmantàrile interne din Regat au creat puternice agitatii si in Transilvania unde voievodul Ladislau Kan (1295-1315) reusise sa isi impunà autoritatea impingand-o pana la punctul de a se considera autoritate maximà intr-o “tarà” (regnum) cu inalt grad de autonomie. Conflictul cu noul rege angevin, Carol Robert de Anjou (1308-1342) nu s-a rezolvat in favoarea lui Ladislau Kan. Despre aceastà figurà interesantà a istoriei Transilvaniei s-a publicat in 2007 o tezà de doctorat interesantà semnatà de Tudor Sàlàgean (Ed. Argonaut), elaboratà sub indrumarea competentà a profesorului Ioan Aurel Pop. Asumarea de cãtre nobilimea transilvanã, in cadrul regimului politic constituit dupà 1301 de Ladislau Kan,  a rolului de„tarã legalã“ - scrie in cartea sa Sàlàgean - “este legatã, cu certitudine, de consolidarea unui specific legislativ (in Transilvania - n.n.), caracterizat nu atât prin existenta unor legi diferite de cele ale Regatului Ungariei, cât prin cultivarea consecventã a exceptiilor fatã de ele.”  Faptul cà sunt documentate numeroase exemple, databile la sfarsitul secolului al XIII-lea si la inceputul secolului al XIV-lea, de respingere de càtre nobilimea transilvanà a interventiilor inaltei nobilimi din anturajul curtii regale, confirmà  caracteristicile particulare ale raporturilor de putere in cadrul evului mediu transilvan din perioada afirmàrii regimului congregational.

 Trendul in ce priveste atitudinea fatà de romani a fost insà acela inscris in orizontul deciziei din 1279 a lui Ladislau Cumanul. 

Panà la decretul regal din 1351, cand este reconfirmatà Bula de aur a nobilimii din 1222 (a se vedea mai sus), cnezii, care efectiv erau categoria nobiliarà a regrupàrilor romanest din “tàri” (tinuturi) erau considerati in mod tacit nobili de càtre reprezentantii institutiilor Regatului Ungar, indiferent dacà prestanta lor socialà si averile lor erau deja configurate in forme scrise sau derivate  prin traditie si obiceiurile pàmantului. Màsurile luate in 1366 impotriva “schismaticilor” considerati “ràufàcàtori” si “infideli” au marcat inceputul excluderii romanilor dintre grupurile etnice care exercitau puterea. Ele au constituit   episodul cel mai relevant din politica de “impunere a credintei”  pusà in practicà de Ludovic I de Anjou (domnie 1342-1382). Cu angevinii implementarea retetelor occidentale in definirea raporturilor de putere politicà si economicà in Regatul Ungariei au primit un nou impuls.  

Rezultatul a fost, in ce priveste drepturile romanilor, restrangerea acestora si  inmultirea ràpirile mosiilor ce le apartineau de drept, prin danii, sau in virtutea cutumei pe care un pretendent influent incerca sa o nege insusindu-si abuziv bunul altuia sau altora.

Despre cnezi, pozitia lor socialà, faptele si atributiile lor judecàtoresti, patronarea de càtre ei a bisericilor ràsàritene, ca si despre temeiurile stàpanirii czilor si a nobililor romani” s-au scris in carte pagini memorabile prin vastitatea informatiei oranduità cu temeinicie si interpretatà prin conectarea, directà si indirectà, a institutiei cneziale a romanilor la institutiile comparabile din evul mediu ràsàritean si occidental.   Sunt puse in evidentà caracteristicile situatiilor de exceptie din Tara Hategului si Maramures, unde regii angevini “au preluat si vechile institutii romanesti prezente, dar au incercat o adaptare a lor  la regulile regatului” (cf. p. 232). In Maramures aceiasi regi “i-au asimilat in general pe cnezi nobililor dandu-le, dupà regula apuseanà, acte scrise pentru vechile mosii. Fireste, nu tuturor si nu gratuit, ci numai dupà prestarea “fidelelor servicii” care trebuiau continuate si in viitor” (cf. p. 237). Intr-o situatie similarà s-au gàsit si cnezii din Tara Hategului. In legàturà cu desfàsuràrile din Maramures si din Tara Hategului profesorul Pop a valorificat cu discernàmant si spirit critic experienta cercetàrilor distinsului arheolog si istoric al evului mediu romanesc  Radu Popa (1933-1993) sintetizate in douà lucràri de deosebità importantà documentarà si interpretivà (La inceputurile Evului Mediu Romanesc. Tara Hategului, 1988; Tara Maramuresului in veacul al XIV-lea, 1970, ed. II-a - 1997).

Problema recunoasterii pozitiei si drepturilor posesorilor romani de mosii este conectatà in carte si la contextul etno-social din Regatul Ungariei si in particular din Transilvania. In teritoriile locuite de romani au apàrut pe rand secuii, sasii, cumanii, toti cu voia puterii centrale  si asezati in locuri dinainte stabilite de aceasta. Etniile, precum cea a romanilor,  ce se aflau “pe teren” in timpul cuceririi tàrii  au fost tolerate in continuare si au trebuit sa convietuiascà cu noii veniti, denumiti aproape constant in izvoare “oaspeti”.  Grupurile etnice nou venite, purtàtoare ale unei alte organizàri sociale si ale altor mentalitàti si  traditii, au fost inzestrate cu  “libertàti” (privilegii) prin care li s-a asigurat un cadru ordonat de viatà,  “normalà pentru lumea Evului Mediu” - ca sa folosim expresia autorului càrtii.  In afara privilegiilor globale acordate noilor veniti, adicà “oaspetilor”, au ràmas insà romanii.  Unul dintre firele conducàtoare ale naratiunii si analizei istorice desfàsurate de Ioan Aurel Pop constà in demostrarea punctualà  cà  in lipsa privilegiilor comunitare, in Transilvania, unde “viata publicà se baza pe stàri sau grupuri politice privilegiate, cu substrat etnic”, s-a putut ajunge la condamnarea la marginalizare, prin neconsiderare, a grupului etnic de substrat si de majoritate relativà.  Citàm in extenso unele consideratii ale autorului de naturà a lumina sensul masei documentelor prezentate pentru fundamentarea consideratiilor de bazà. “Primele lovituri primite de romani si percepute ca ofense au fost individuate si s-au referit la ràpirea pamanturilor, motivatà din secolul al XIV-lea de lipsa documentelor scrise de danie regeascà si de “religia schismaticilor” , numità uneori ereticà, a cnezilor si voievozilor. Cotropirile de pamanturi, imbinate cu alte lovituri, atitudinea arogantà a autoritàtilor si màsurile restrictive luate de cei considerati cuceriti si supusi, au determinat in randul acestora din urmà o gravà decàdere materialà, o viatà precarà, periclitatà, modestà, o clarà pozitionare spre periferia societàtii. Toate cele mai de sus au condus insà si la risposte, pasnice sau violente, la replici pe care romanii le considerau legitime. A lua inapoi ceea ce le fusese ràpit pe nedrept era, din punctul lor de vedere, perfect moral si legal, pe cand din punctul de vedere al autoritàtilor era ilegalitate, samavolnicie, hotie si crimà” (cf. p. 300). In paralel cu procesul precarizàrii existentei prin confiscarea samavolnicà a posibilitàtilor de viatà derivate din legàtura cu pàmantul - la care dupà cateva secole se va referi   in versurile sale  impresionante Cosbuc (“Ciocoi pribeag adus de vant / de ai cu iadul legàmant….”etc etc)  - a avut loc procesul indicat intr-o scrisoare a papei Clement al VI-lea (papà 1342-1352) adresatà regelui Ludovic I precum “dilatatione fidei orthodoxe” (“làtire a credintei celei drepte” ). In cartea lui  Ioan-Aurel Pop se apreciazà - in sinergie cu constatàrile altor studiosi - cà Ludovic I a desfàsurat cea mai amplà campanie de convertire a necatolicilor din intregul Ev Mediu ungar, el impunand “credinta catolicà precum “religie receptà”, intr-o tarà de o mare varietate etnicà si confesionalà”.  Multe din succesele convertirii s-au bazat si in Transilvania prin stimulente si constrangeri ce priveau averea, in primul rand stàpanirea pamantului.

Acesta este in linii mari contextul in care se ajunge la màsura regalà din 28 iunie 1366, primul act de discriminare globalà si legalà care ii priveste pe romanii din Transilvania. Prin el principalul  grup socio-politic de putere din tarà, nobilimea, obtine de la suveran instituirea unei proceduri judiciare sumare indreptate impotriva romanilor.  In comitatele Transilvaniei la care documentul se referà in mod concret (Solnocul Interior, Cluj, Dabaca, Turda, Alba, Tarnave si Hunedoara, in lumea ruralà, formatà din indivizi de etnie maghiarà si romanà, feudali si tàrani, catolicii, conform unor credibile proiectii de demografie istroicà, erau cam o treime, ortodocsii fiind, formad la randul lor douà treimi din masa populatiei, in mare parte romani. Tensiunile intre catolici si ortodocsi, intre nobili si cnezii romani, intre maghiari si romani in general, isi au originea in acea diferentiere intre nobili si “crestini” (catolici) si “nobili romani”, ”crestini Romani” si “crestini schismatici”. Prin privilegiul solemn din 28 iunie 1366 se garanta nobilimii Transilvaniei “vechea datinà” si libertàtile, iar “ràufàcàtorilor” si “infidelilor”, adicà românilor, li se “garanteazà”, tot prin lege,  nimicirea (cf. p. 463). Politica religioasà si socialà a lui Ludovic I a obligat, pe de altà parte, in anumite tinuturi, nobilimea romanà la acele “prestàri de servicii” ce au avut drept rezultat confirmarea prin diplome a unor cnezate asupra càrora deja exercitau stàpanirea de vreme indelungatà.  Asemenea “traiectorii” (cf. expresia autorului) au putut fi urmate de cnezii din zone “mai ferite, unde stàpanirea stràinà a pàtruns mai tarziu si formal” (cf. p. 462). In randurile nobilimii mari, ràsplàtità cu functii si danii, cnezii-nobili români vor intra cu greu, in numàr foarte redus, mânati de oportunismul care in termeni moderni este denumit  “càtàrare socialà”. Tàranii nu aveau insà cum sa fie oportunisti, mai ales cand nedreptatea produce lipsuri si foamete. In secolul al XV-lea nemultumirile tàranilor unguri si romani au contribuit la  declansarea revoltei cunoscutà in istoriografie precum Ràscoala de la Bobalna (1437), care, dupà ce a izbucnit în nordul Transilvaniei  a cuprins rapid  comitatele Sătmar și Szabolcs. În iunie, in tabàra de pe dealul Bobâlna oastea de țărani, condusà de nobilul sàrac Antal Nagy de Buda și de cinci căpitani, trei țărani unguri, un țăran român - Ioan Oláh din Vireag și un "bürger" (burghez / oràsean) din Cluj, a cerut recunoașterea unei stări proprii: Universitas Hungarorum et Valachorum (Starea ungurilor și a românilor). Se stie bine cum s-a terminat aceastà “aventurà”: arbitrajul cerut regelui Sigismund de Luxemburg nu a dat rezultat; Clujul a fost cucerit de ostirea nobiliarà in ianuarie 1438,  capii ràscoalei au fost executati la Turda, Clujului i s-au retras privilegiile de oras si locuitorii sài au fost declarati tàrani.  La inceputul lui februarie, la Turda Adunarea  Generalà a nobilimii maghiare a confirmat intelegerea  incheiatà  la Càpalna la 16 septembrie 1437 intre nobilime, mai marii clerului catolic, sasi si secui, cunoscutà ulterior precum alianta Fraterna Unio “intre cele trei neamuri”, mai apoi precum Unio Trium Nationum (desi pàrtile semnatare au fost patru).  Din aliantà fusese exclusà etnia romanà (Universitas Valachorum, adicà Starea românilor).  Actul respectiv prevedea   eliminarea completă a iobagilor, cei mai mulți aparținând etniei majoritare române, din viața politică și socială din Transilvania. Noile randuieli au creat premizele disparitiei treptate a dreptului romanesc si au dus la reducerea masei  romanilor din Transilvania la conditia de iobagi. Conform prevederilor aliantei românii au devenit in “tàrile” lor din voievodatul  Transilvaniei - parte din Regatul Ungariei - o “natio” toleratà, aceastà conditie mentinandu-se panà in momentul desfiintàrii iobàgiei in 1785 de càtre Iosif al II-lea.  Reforma a avut un caracter formal deoarece eliberarea din iobàgie s-a fàcut, asa cum fàcuse si Contantin Mavrocordat in celel douà tàri romane, prin eliberarea tàranilor, dar fàrà inzestrarea lor cu pamant- In transilvania robota a ràmas in continuare foarte apàsàtoare: douà zile pe sàptamanà. In secolul al XVIII ajunsese in momente si situatii “de varf”  la 4 zile pe sàptamanà….

Ràscoala de la Bobalna, care a activat mecanismul politic de excludere a romanilor din stàrile Regatului Ungariei, a constituit unul din subiectele din biletul examenului oral de intrare la Facultatea de Istorie a Univeritàtii Babes-Bolyai, unde am fost examinat de doi distinsi profesori, despre care am aflat la iesire din salà, cà se numeau  David Prodan (1902-1992) si Stefan Pascu(1914-1998). M-au gratificat, amandoi, spre mirarea celor ce asteptau la usà, cu nota maximà. Pe cel din urmà l-am avut profesor in anul al doilea al facultàtii, in care chiar inainte de a intra ii citisem unele lucràri. Ulterior i le-am citit mai toate. Era un om elegant in comportàri, doct, scolit la Roma, excelent orator. Avea o exprimare cursivà si o scriiturà atractivà.  Transilvania a fost pentru el o vocatie. A fost membru al CC al PCR, ceea ce nu mà impiedicà sà spun cà era un om cu simtul onoarei si un patriot. Si-a fàcut meseria de istoric in conditii grele, cand disciplinele istorice erau supuse presiunilor ideologiei si dogmelor politice, condimentate cu nationalism instrumental. A tinut pe picioare un excelent intitut de istorie si a valorificat operelor unor exclusi. Nu stiu sà fi fàcut altceva decat bine stiintei, Universitàtii si Institutului cu care si-a confundat viata. Lucrarea in douà volume intitulatà Voievodatul Transilvaniei (vol. I-II, Cluj-Napoca, 1973-1979) este rezultatul unor cercetàri de durata a cel putin douà decenii.

In anul intràrii mele la facultate profesorul David Prodan (1902-1992) inspàimantase cu exigenta sa studentii din anul al doilea de studii, care de altfel aveau pentru el o stimà vecinà cu admiratia, fusese invitat sa-si continue activitatea stiintificà la Arhive, làsand astfel altora greaua sarcinà de a-i làmuri pe studenti sà studieze serios istoria medievalà.  Transilvania pentru el nu era doar o vocatie, era o pasiune, era viata sa. Una din càrtile sale se numeste “Transilvania si iar Transilvania”. David Prodan este autorul unei capodopere (termenul nu mi se pare nepotrivit) a istoriografiei romanesti: “Supplex Libellus Valachorum” (1948, reeditare 1967; reluare in Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formàrii natiunii romane, 1984, reed. 1998  etc.).  Iobàgia, conditia la care fuseserà redusi romanii panà in epoca iluminismului, a fost pentru el o obsesie. Ei i-a dedicat lucrarea Iobàgia in Transilvania in secolul al XVI-lea (Bucuresti, 1967).

Ion Pop i-a avut ca maestri pe amandoi. Cartea sa complecteazà cadrul din arcul temporal in care cei doi mari maestri ai sài au  “ocupat” spatiul istoric cu douà opere fundamentale. Lipsea, pentru a avea tabloul complect, partea analiticà dinaintea momentului cheie marcat de Ràscoala de la Bobalna si efectele sale. Care de altfel mi se pare chiar partea cea mai greu de studiat, atat carentelor documentare si controverselor uneori  marcate – in special pe versantul istoriografiei maghiare – de vàdite tendinte partizane.  Excelent interpret al documentelor, mereu bine informat, avand instrumentele lingvistice extrem de bine puse la punct, profesorul Ioan Aurel Pop este la inàltimea Maestrilor sài. Cartea aceasta il aseazà in galeria lor ilustrà. El are o sensibilitate specialà pentru David Prodan. Asa cum il stim, foarte putin, pe profesorul Prodan, sublimul autor al unui program de viatà sintetizat in titlul unei càrti a sa intitulatà “Transilvania si iar Transilvania” (Ed. Enciclopedica, 1992), ar fi fost multumit  sà citeascà “Din mainile valahilor schismatici”, o carte care va dura, ca si ale sale. O carte “pentru mai tarziu”…

Miercuri, 18 Septembrie, 2019 - 09:29
Expoziție inauguratà pe 17 septembrie 2019, in Mica Galerie a Institutului  Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia

La Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia a fost vernisată expoziţia de pictură «Luminile Veneţiei / Luci di Venezia» a lui George Paunescu.  Pictorul prezintà publicului venetian, în perioada 17–30 septembrie 2019, 25 de lucrări, ulei pe pânză şi tempera pe carton, cele mai multe dintre acestea lucrate pentru expoziţia personală din oraşul lagunar. Toate fac parte din categoria instantaneelor peisagistice reprezentative pentru oraşul istoric italian.

Duminică, 12 Mai, 2019 - 17:25

Grigore Arbore ne mai oferă în aceste zile o carte de actualitate stringentă, prin mijlocirea generoasă (inclusiv în plan estetic) a Editurii „Școala Ardeleană” din Cluj-Napoca. Cartea este o adevărată cronică a politicii contemporane planetare și poartă un titlu ca un memento: „Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor”. Autorul constată evoluțiile din politica europeană și mondială și își exprimă dezamăgirea și îngrijorarea, adesea printre rânduri și, uneori, în mod direct (Finis Europae). Periplul începe cu rădăcinile Europei, detectabile în moștenirea greacă, în lecția lăsată nouă de aceia care ne-au învățat că „suntem cu toții greci” (Shelley, 1822). De la aroganța germană în judecarea Balcanilor, ajungem la colapsul spațiului Schengen și, pornind de la judecata lui Churchill („Balcanii produc mai multă istorie decât pot să consume”), suntem conștientizați de „congelarea Europei” și de necesitatea unei „alternative a decongelării”. Lecțiile istoricilor de marcă nu lipsesc și se concretizează în „coridoarele de civilizație” teoretizate cu mai multe decenii în urmă de Răzvan Theodorescu, lecții care au condus la proiectul grandios al lui De Gaulle, reieșit din faimoasa formulare „Europa de la Atlantic la Urali”. Este invocat și Nicolae Iorga, prevestitorul, acela care spunea încă din 1928 că națiunile sunt organisme care au rolul lor autonom, dar că postura aceasta „nu dezminte nevoia unui organism unitar”.

Duminică, 5 Mai, 2019 - 17:30

Cluj Napoca va găzdui mâine un eveniment important. La ora 13.00, în Foaierul Casei Universitarilor  (Str. Emmanuel de Martonne nr. 1, Cluj-Napoca), va avea loc lansarea volumulio Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor de Grigore Arbore (Editura Școala Ardeleană, Colecția Istorie contemporană, 2019). Vă prezentăm prefața acestui volum  semnată de  Vasile Pușcaș.

Joi, 2 Mai, 2019 - 20:49
Luni, 6 mai 2019, ora 13.00, în Foaierul Casei Universitarilor

Universitatea Babeș-Bolyai, Sinteza – Revistă de cultură și gândire strategică și Editura Școala Ardeleană anunță lansarea volumului „Periculoasele derive. Reflecții asupra unui prezent fără viitor” de Grigore Arbore (Prefață de Vasile Pușcaș, Colecția Istorie contemporană).

Duminică, 28 Aprilie, 2019 - 17:33
Reflecții asupra unui prezent fără viitor

Un nou volum de comentarii și analize semnat de binecunoscutul scriitor și critic Grigore Arbore a văzut recent lumina tiparului. Volumul este prefațat de Vasile Pușcaș.

COLECȚIA  ISTORIE CONTEMPORANĂ 

Luni, 11 Iunie, 2018 - 07:28

Astàzi colaboratorul nostru, scriitorul, criticul de artà si omul de culturà Grigore Arbore implineste 75 de ani.  de artà.  Nàscut la 11 iunie 1943, in Pietrosita, Dambovita, intr-o familie de mosneni munteni, Grigore Arbore (pseudonimul literar al lui Grigore Popescu) a fàcut  studii universitare la Cluj si Bucuresti  finalizandu-le cu diplome in istoria lumii antice si arheologie (1965) si istoria artei (1970).

Vineri, 26 Ianuarie, 2018 - 09:55

Admiratia manifestatà in timpurile moderne pentru civilizatia greacà a generat si idea falsà dupà care in timpul pregàtirii si desfàsuràrii  jocurilor, ce se tineau cu regularitate (primele mentiuni documentare sunt din 776 i.e.n.) la Olimpia, in Peloponezul nord-occidental, sub protectia locuitorilor din Elis, ar fi existat o intelegere tacità intre certàretele cetàti grecesti pentru incetarea conflictelor armate.

Sâmbătă, 23 Decembrie, 2017 - 10:23

Mitteleuropa si fantoma nationalismului

Luni, 16 Octombrie, 2017 - 08:50

Acesta este unul dintre articolele pe care nu as fi dorit a le scrie. Voi face totusi un efort de a contura cel putin motivul pentru care m-am aventurat in asternerea pe hartie a catorva amintiri.

Vineri, 13 Octombrie, 2017 - 11:19

Biblioteca FICT a adăugat în patrimoniul său un nou volum: antologia APA DE ZAPADA de Grigore Arbore

Prefaţă de Ion Pop; Portret critic al autorului de Mircea Popa; Postfaţă de Răzvan Voncu

Imagine coperta I: Mihu Vulcănescu (1937-1994), Vântul de seară, desen, 1987, colecție privată. Elaborare electronică: Arch. Marco Gnesutta.

Subscribe to Grigore Arbore