Publicat: 31 Martie, 2020 - 00:00
Share
Care erau subiectele zilei în urmă cu trei decenii, în 1990?

100 de zile ale Revoluţiei române

Au trecut 100 de zile de cînd Revoluţia română a izbîndit. La 22 decembrie 1989 s-a încheiat cea mai lungă noapte a neamului, cei 45 de ani de comunism "încununaţi" de "epoca de aur" a unuia dintre cele mai totalitare regimuri dictatoriale din toate timpurile şi ţările acestei planete. În mişcarea ei ciclică planeta a întors şi faţa României spre creşterea de zi. Victoria Revoluţiei coincide cu solstiţiul de iarnă, de după cea mai lungă noapte. Au fost Piaţa Universităţii şi Intercontinentalul, ca un ecou imediat al Timişoarei insîngerate, şi a fost dimineaţa Pieţei Palatului, cu mulţimile asediind fostul sediu al c.c. al p.c.r. A fost noapte; şi a fost zi. Televiziunea, intrind în emisie la primele ore ale amiezii de 22. Acei oameni, de diferite orientări şi profesii, constituiţi în Frontul Salvării Naţionale, care şi prin transmisia directă de t.v. ne-au dat încredere cind gloanţele - fluturi ucigaşi - mai căutau vieţi prin oraş. Uniţi de o convingere comună - în izbînda definitivă a Revoluţiei. Tinerii căzuţi în cruciada copiilor - şi tinerii de la metrou. Ziarele, primele ziare ale Revoluţiei, aşteptate şi primite nesăţios de mulţimea adunată sub ferestrele palatului Universul: a apărut "Libertatea". 

Prin mersul istoriei Revoluţia română a refuzat statutul de revoluţie de catifea. Cimitirul eroilor de aici, mormintele celor de la Timişoara, din alte oraşe ale ţării sînt îmbrăcate cu lacrimi şi iarbă, nu de catifea.

100 DE ZILE. Deschiderea vieţii parlamentare, deschiderea spre democraţie. Demonstraţii şi greve. Cuvîntul provizoriu domină încă multe din actele şi instituţiile ţării. Un singur lucru nu mai poate fi însă pus sub semnul provizoratului - sensul real spre libertate şi democraţie autentice. Chiar dacă am fost martorii unor seisme periculoase, tragice, ca cel de Ia Tg. Mureş.

100 DE ZILE. Să celebram aniversarea, indiferent de culoare politică, aşa cum am fost şi atunci, uniţi - într-o pioasă recunoştinţă, de floare a primăverii româneşti.

Mihai BĂRBULESCU

Libertatea din 31 martie 1990, pag. 1-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 2-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 3-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 4-a


​Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 5-a

DOSARELE SECRETE ALE "epocii de aur" 

Spovedania spionului care a refuzat să ucidă!

După "larga recunoaştere internaţională" care a urmat diversiunii din august 1968, prestigiul internaţional al lui ceauşescu a cunoscut pierderi de teren spectaculoase care au culminat cu "afacerea Pacepa". Spionul-şef al ţării şi confidentul numărul unu al cuplului prezidenţial a preferat să părăsească în grabă corabia dictaturii, sesizînd cu perspicacitate că aceasta începuse să ia apă pe la încheieturi. Lovitura a fost extrem de dură, analiştii politici apreciind că prejudiciile materiale pe care această "defecţiune" le-a adus ţării au întrecut pagubele determinate de inundaţii şi cutremur la un loc. Calamitatea aceasta "umană" va soldat cu retragerea precipitată a mii de agenţi infiltraţi cu acoperiri diplomatice în special în ţările dezvoltate, conform minuţiosului şi ingeniosului plan "Orizont". A fost un adevărat dezastru, căruia i-au rezistat foarte puţini dintre profesioniştii Direcţiei de Informaţii Externe. Unul dintre aceştia era "Vişan", omul care avea să-i aplice, nu peste multă vreme, lui ceauşescu, o nouă lovitură. Una care să facă zob bruma de "prestigiu" care-i mai rămăsese, propulsîndu-l pe drumul accidentat al izolării şi discreditării...

• CUM SE RECRUTEAZĂ UN SPION?

"Vişan" are astăzi o identitate nouă şi lucrează în cadrul unei mari firme multinaţionale, într-un post de conducere spre care a avansat graţie cunoştinţelor şi calităţilor sale profesionale. Are înfăţişarea tipică a unui cadru tînăr şi activ, aşa cum apare a-cesta de obicei în filme şi în reclame. Discuţia pe care am purtat-o într-o elegantă cameră de hotel a început, evident, cu... începutul: recrutarea.
- Cum se recrutează, deci, un spion?
"S-a întîmplat pe la începutul lui ’70. Eram în penultimul an la Comerţ Exterior. Am primit un telefon acasă:     Sîn tovarăşul Ionescu de la direcţia de cadre a Ministerului Comerţului Exterior. Ştiţi probabil că se lucrează la o decizie de descentralizare a comerţului exterior. (Toate posturile pentru comerţ exterior urmau să se desfiinţeze iar promoţia mea urma să fie repartizată toată în_ provincie). Noi ne ocupăm de găsirea unor soluţii pentru a da posibilitatea unor tineri competenţi să poată lucra mai departe în acest domeniu. Aţi putea să ne întîlnim pentru a discuta?" Ne-am întîlnit de mai multe ori. De obicei în restaurante. Discuţiile erau de genul: "Trebuie să vă cunosc. Nu putem lua pe oricine". Cunoaşterea asta a durat vreo şase luni. Între timp ne-am interesat la M.C.E. şi am aflat că nu lucra acolo - oricît ar părea de curios - nici un... lonescu! "Hai să dăm cărţile pe faţă! - i-am spus la o nouă întîlnire. Dacă pot să fiu de aiutor în comerţ, da. Pentru "turnătorii" - nu!". S-a deconspirat atunci - era unul dintre oamenii lui Doicaru - şi mi-a spus totul despre... mine: unde voi lucra, care sînt dificultăţile. "Mai devreme de doi ani n-am să-ţi pot spune dacă eşti bun sau nu!" Am început să ne întîlnim în case conspirative unde am fost initiat în tehnicile speciale. Mergeam şi la trageri, la Tunari, dar atunci eram doar noi doi, aveam cheile, şi nu vedeam pe nimeni. A trebuit să încep concomitent, studiile la Institutul Politehnic, unde am dat nişte echivalente, pentru T.C.M. Prin ’73 am terminat şi "Politehnica". "Cu examene "pe bune" în toată studenţia n-am avut decît un examen aranjat. Şi am să vă spun care. O aveam, la A.S.E., profesoară pe cele-bra Aneta Spornic, la economia politică socialistă. După Crăciunul din 68, cînd cu demonstraţia studenţească ea ne-a adunat în amfiteatru şi ne-a spus să o înfierăm. N-a vrut nimeni. Cine e şeful anului? - a întrebat. Acesta s-a ridicat în picioare, iar eu l-am tras jos. Ea m-a văzut. Mi-a spus că mă va avea în vedere. Şi n-a uitat. La un examen cu ea, din ’70, eram în mare pericol: nu mă primea la curs şi-mi punea absenţe ca să nu pot intra în examen. Între timp am aflat că se înscrisese pentru o excursie în Austria şi nu primise paşaportul. I-am spus-o. "Vrei să mă mituieşti?" - mi-a zis. "Să mai vedem". La examen m-am dus cu paşaportul ei în buzunar. "ÎI ai?" "Da". "Cît ?". "5 !". "Nu, 7 !". Aşa am luat singurul examen aranjat, la o materie din care nu înţelegeam nimic. "Ne-am depărtat puţin de la cursul evenimentelor. Cum era pregătirea?"

"Intensă şi extrem de diversificată. Şi desfăşurată în acelaşi desăvîrşit secret. Poate să pară paradoxal, dar "Ionescu" era singurul om pe care-l cunoşteam din reţea. În 1971 am devenit ofiţer şi am fost pregătit să plec într-o misiune în Africa de Sud. "Ofiţer de securitate?" "Ba deloc. Deşi ne aflam sub acelaşi acoperiş, munca noastră nu avea nimic de-a face cu securitatea. Eram ofiţer de informaţii - informaţii care erau necesare ţării mele". În Africa de Sud era un singur român - Mircea Constantiniu, fratele lui Cornel Constantiniu, care fugise din ţară cu paşaportul ataşatului cultural american şi cu nevasta acestuia. Pentru această misiune a trebuit să tatonez terenul în Franţa. Fusesem deja angajat la Mecanoexport şi în "vacanţa" lui '74 am plecat la Paris. Acolo m-am prezentat la ambasada Africii de Sud şi am solicitat să mi se spună ce formalităţi sînt necesare. În perioada aceea ei căutau specialişti albi. Am aflat toate aceste lucruri şi m-am întors în ţară pentru a-mi pune la punct "fuga" definitivă şi implantarea în celălalt capăt al Africii. În acest scop am parcurs un supliment de instruire în tehnicile de lucru sub "acoperire" (dintre colegii mei de promoţie de la Comerţ Exterior, 22 lucrau deja sub"acoperire"!). Important era sistemul de corespondenţă, în care existau deja tehnici sută la sută româneşti: pelicula "moale", indigoul "alb" sau variante ale clasicelor micropuncte. Mă întorsesem, deci, din Franţa, cu primul dosar global despre Africa de Sud. În 1975 plec din nou în misiune, cer azil politic, nu găsesc de lucru, o duc greu şi mă înscriu pentru emigrare în Africa de Sud. Dar, ghinion! Prin septembrie-octombrie se ia măsura de a nu se mai accepta nici un emigrant din ţările socialiste. Pentru o astfel de variantă nu eram pregătit. Sînt convocat la Viena de către "Marin" şi mi se transmite ordinul de a mă implanta în Franţa, să-mi formez o reţea şi să aştept alte instrucţiuni.

• CĂILE ASCUNSE ALE ROBINETĂRIEI!

Găsesc de lucru la o societate de robinetărie industrială, unde parcurg treptele ierarhice de la inginer la sef de fabricaţie, devenind în cele din urmă director comercial". "De ce tocmai robinetărie?" "Deloc întîmplător. Pentru că tot robinete sînt şi vanele de 3,5 m folosite în industria chimică şi în cea nucleară. Şi ambele ne interesau în mod deosebit. Mai ales pentru că, deşi robinetăria constituie doar 2 la sută din orice investiţie, elementele sale sînt plasate în toate sectoarele circuitelor industriale. Iar pentru a le proiecta trebuie să i se spună care sînt fluidul, temperatura, viteza şi presiunea. Avînd planul vanelor poţi afla toată instalaţia şi reconstitui uzina! În vremea aceea se punea în ţară problema de a folosi capacităţile combinatelor chimice pentru a fabrica napalm, a cărui tehnologie este strict secretă. Atunci "Centrala" a organizat o licitaţie internaţională pentru echipamente de producere a îngrăşămintelor azotoase - o porţiune de circuit de aici ne putea conduce la aflarea secretului napalmului. A "cîştigat" Rhone Poulenc, ai cărei furnizori eram noi. Aşa am reuşit să fabricăm napalm. Am reuşit, de asemenea, să trimit în ţară toate cele 18 volume ale programului de asigurare calitativă pentru industria nucleară. Tot pe baza tehnologiei aduse de mine s-a construit o fabrică de vane la Tîrgovişte. Am adus şi planurile utilităţilor de la aeroportul Charles De Gaulle...

În 1976 m-am căsătorit - din dragoste, nu din indicaţii! - şi mi-am făcut un cămin. Mă întîlneam de 4-5 ori pe an la Viena sau în Luxemburg cu reprezentanţi ai centralei ale căror nume reale nu le cunoşteam.
Pentru ei eram "Vişan". În 1978 am căpătat cetăţenia franceză. "Pe ce nume?". "Pe numele... propriu: Matei Haiducu. Între timp are loc episodul Pacepa. Cînd în noiembrie ’78 am venit în România, în postură oficială, ca reprezentant al firmei, mi s-a spus: a rămas Pacepa! Aveam deja alt ofiţer de legătură. Mi s-a mai spus să fiu atent, că sînt în pericol. Am avut noroc. Pe listele lui Pacepa figuram ca "Haidu" şi mă căutau prin Africa de Sud. Am continuat să lucrez şi, pentru a mi se consolida acoperirea, în ’79 s-au făcut mai multe achiziţii de vane. Veneam acum des în ţară. În perioada aceea am fost promovat ca unul dintre principalii agenţi din Europa. Aveam de-acum contacte înalte. La multe dintre venirile în ţară îl întîlneam pe generalul Pleşiţă.

• O MISIUNE PERSONALĂ ŞI SPECIALĂ!

Şi în ianuarie 1982 mi s-a dat o "misiune specială şi personală" din partea comandantului suprem: lichidarea lui Goma şi Tănase, care ajunseseră să-l exaspereze prin activitatea lor. A fost un moment greu; poate cel mai greu din viaţa mea. M-am întrebat: de ce faci meseria asta? E un mod de a-mi servi ţara, mi-am spus! Dar de data asta nu mai era vorba de ţară, ci de ceauşescu. În secunda în care am primit acest ordin am realizat faptul că sînt pe cale să devin sluga unui criminal!"

"Este spionajul o meserie?". "Fără îndoială. Şi nu una oarecare. Riscul era meseria mea", aş putea spune, pa-rafrazînd un dicton celebru. Dar, ca orice meserie, are rigorile şi cadrul său etic. Un agent se formează greu şi una din reguli este de a nu fi expus în mod inutil. Or cu mine urma să se întîmple tocmai un astfel de lucru. Am fost pus în contact cu specialişti de la Serviciul "Acţiune".

Pentru Goma s-a ales soluţia unei pilule pe bază de aconitină, cu dizolvare instantanee în lichid şi cu efect după 48 de ore - criză cardiacă, fără nici un fel de urme chimice. Pentru Tănase urma să se propună o soluţie ulterioară. La el nu se mai punea problema urmelor. Trebuia lichidat. Il cunoşteam pe Tănase, de cînd eram studenţi. Nu prea îl înghiţeam, dar asta nu însemna că trebuia omorît!".

"Sintem deci în ianuarie ’82. Ce s-a întîmplat în continuare?" "M-am întors la Paris. Eram foarte încurcat. Ce fac? Nu execut - risc să nu mă mai pot întoarce în ţară să-mi văd familia. Strîng bani şi dispar. Unde? Dacă ajungeai în America, te omorau doi ani cu verificările. Intr-o izolare completă. In Franţa nu mai avusese loc pînă atunci nici o "defecţiune" de un asemenea nivel. Şi nici nu aveau structuri de "primire"... Dincolo de aceste gînduri, am continuat să acţionez. Am stabilit cu Centrala că în legătură cu Goma e O.K., dar că pentru Tănase trebuie să aranjez cu o organizaţie care cerea pentru lichidarea Iui 60 000 franci. Pe 27 martie 1982 m-am întîlnit cu soţia în oraş, la prînz, şi i-am spus. Cine sînt. Nu m-a crezut, mai întîi. Apoi ne-am sfătuit: ce să fac? Să mă predau la francezi... Poate că e mai bine să divorţăm. "Nu ne-am căsătorit ca să divorţăm" - mi-a replicat ea. Pe 1 aprilie (iată, sînt exact 8 ani, mîine! - N. Red.) am telefonat la contraspionajul francez - al cărui număr se află în cartea de telefon. M-am întîlnit cu doi tipi într-o cafenea şi le-am relatat problema mea. "Am misiunea să-i omor pe ăştia. Sînt două soluţii. Să mă arestaţi şi să-mi daţi drumul peste 2-3 ani. Alta - îmi creaţi o nouă identitate şi vă spun totul, cu două condiţii: nu dau nume, nu apar în public şi mă ajutaţi să-mi scot mama şi fratele din ţară". Ne-am înţeles să revin în România, ca director la Citroen, ca să pregătesc scoaterea familiei. Între timp - prin mai - am organizat o întîlnire cu Goma într-un local în care se află un tip cu relaţii la ambasadă, făcînd în aşa fel încît acesta să observe cînd îi torn lui Goma ceva în paharul pe care el îl varsă din greşeală. Tot în mai l-am "răpit" pe Tănase cu acordul lui, şi l-am ascuns pe undeva în Bretagne. O dată misiunea "îndeplinită" am revenit în ţară. Am fost avansat locotenent-colonel şi, la Neptun, am fost decorat, în iulie, de către ceauşescu. Ei mă ştiau de "Vişan". Ea chiar m-a mîngîiat pe obraz şi mi-a spus: "Bravo, copilul meu!". Eram felicitat şi decorat pentru o crimă!

În august, pe cînd încercam să aranjez plecarea fratelui meu am primit, prin cod telefonic, un semnal de alarmă:revino imediat în Franţa!

Ce se întîmplase? În ziua în care primisem telefonul, în "Le Nouvel Observateur" apăruse un articol care prezenta trei variante despre dispariţia lui Tănase, dintre care una era cea reală. Intre timp afacerea făcuse mare tapaj, Mitterrand anulînd vizita pe care urma să o facă în România. Articolul era unul dintre multe altele. Dar prea era precis. Contraspionajul francez nu era sigur că nu transpirase ceva. După o săptămînă a sosit fratele meu. I-am trimis, prin mama, o scrisoare generalului Pleşiţă. Îi spuneam: "Uite cine sînt. Mai ai puţin timp la dispoziţie. Singura soluţie e să vii încoace". I-am dat un număr de telex unde să-mi trimită un mesaj. Mi-a trimis telexul şi, cu o zi înainte ca el şi cu mama să plece, s-a produs lovitura de teatru: a apărut cineva la televiziune şi a "demascat" toată afacerea. Pe 31 august (tipul de la televiziune vorbise pe 30) a apărut şi un articol al lui Bernard Poulet în "Le Matin". În aceeaşi seară am apărut la televiziune împreună cu Goma şi Tănase, într-o conferinţă de presă. Două săptămîni afacerea a făcut prima pagină a tuturor jurnalelor. Cu speculaţii de genul "Am trădat din dragoste!". Doi ani nu am avut de lucru. Apoi am reuşit să intru, sub o nouă identitate, la o întreprindere importantă, la început ca director de service, însărcinat cu afaceri la Direcţia problemelor sociale, iar acum ca director comercial de zonă. "Afacerea Tănase" a rămas undeva în urmă. Pentru că viaţa merge înainte".

Octavian ANDRONIC


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 9-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 10-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 11-a


Libertatea din 31 martie 1990, pag. a 12-a