Publicat: 26 Mai, 2020 - 13:39
Share

Fiecare organizare socială cunoaște o evoluție care greu s-ar putea înscrie în linearitate. Doar formele ideale se prezintă fără sincope în derulare,motiv pentru care le privim doar ca design iniţial. Organizațiile regionale și/sau internaționale sunt adesea sub presiunea transformărilor pe care le înregistrează membrii lor,a caracteristicilor epocii,uneori chiar a idiosincraziei liderilor.
Uniunea Europeană nu face abstracție de la astfel de influențe. Cu 70 de ani în urmă, Declarația Schuman (9 mai 1950) enunța principiile gândite de Monnet-Schuman și colaboratorii lor care erau sâmburele unui plan pentru integrare europeană. S-a început cu Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului(1952), o structură de piață în care Franța și Germania au investit și un țel politic-cooperarea și coordonarea interstatală pentru realizarea unui nou tip de interacțiune între actorii principali europeni. Monnet și Schuman au încercat să lărgească domeniul cooperării (incluzând și apărarea) și să crească numărul membrilor. Dar entuziasmul statelor interesate se diminuase,iar Tratatul de la Roma(1957), instituind Comunitatea Europeană, nu a întrunit ambițiile Părinților Fondatori. A fost o situație clară de constatare că Planul Monnet-Schuman nu putea fi realizat imediat, ci trebuia să treacă prin faze de construcție și reconstrucție. Istoricește s-a văzut că atunci când era în situația de a face față unei crize interne sau internaționale, Comunitatea Europeană își readapta structura instituțională și funcțiile pentru a răspunde provocărilor. Aceste readaptări creau ele însele tensiuni între membrii Comunității,dar liderii europeni au ținut minte sfatul lui Monnet-Schuman, anume că evoluția sa era un proces de negociere permanentă care să ducă la armonizarea și apoi la fuziunea intereselor tuturor.
Ceea ce avem astăzi – Uniunea Europeană 2020 – este efectul unor acumulări, divergențe, creșteri și scăderi pe care statele membre le-au produs în interacțiunea de integrare europeană. Așadar,așa cum s-a concretizat construcția europeană, după 70 de ani de la Declarația lui Schuman, putem spune că exprimă viziunea, capacitatea și voința generațiilor de europeni de după Al Doilea Război Mondial. În cele șapte decade, Uniunea Europeană a avut succese extraordinare,a arătat și momente de stagnare și chiar de slăbiciuni. Dar organizația a dăinuit până în ziua de azi,a crescut de la 6 la 28(27) membri, a creat o Piață Unică puternică și un nivel de dezvoltare fără precedent, un stadiu de acumulări și relații pașnice care îndreptățesc aprecierea totală pentru inițiatorii și realizatorii acestui proiect european.
Faptul că liderii statelor membre și ai instituțiilor europene nu au găsit soluțiile cele mai adecvate pentru dezvoltarea Uniunii, după criza financiar-economică din 2008-2011, este o neîmplinire a actualei generații de europeni. Slăbind preocuparea integrării europene și a managementului diversității tot mai complexe, liderii europeni de după 2004 au insistat asupra interguvernamentalismului și tot mai puțin asupra interesului comunitar european. Uniunea Europeană a devenit, astfel, o platformă pe care se jucau interese individual-statale și numai contextual dezvoltarea binelui comun european (acesta era doar subsumat intereselor statale). Situație care a dus la o concurență între statele membre nu întotdeauna loială, nu a servit convergența europeană, ci a încurajat dezbinarea și chiar dezintegrarea (vezi Brexit).
Și fără a asimila deplin lecțiile/consecințele amintitei crize, Uniunea Europeană este acum în postura de a gestiona o nouă criză socio-economică de amploare, la care nu a avut un plan de reacție imediată și a procedat așa cum o face de șapte decenii-pas cu pas,văzând și făcând. Dar și acum a dovedit că este o construcție organizațională care poate rezista zguduirilor, frământărilor și încercărilor dificile de a trece prin apele învolburate ale crizei(...)

O dezbatere foarte recentă din mass media românească aducea la cunoștința cetățenilor români că, în cei 13 ani de apartenență la Uniunea Europeană, România a primit 54,43 miliarde euro, contribuția totală a statului nostru la bugetul european fiind, desigur pentru același interval de timp,de 18,91 miliarde euro. Ceea ce însuma un sold pozitiv pentru România de 35,52 miliarde euro. De unde rezulta concluzia avantajului statutului României ca membru al U.E. și chiar că în Uniune solidaritatea funcționa. Desigur, această prezentare statistic-cantitativă este adevărată, dar exprimă o evaluare utilitaristă (cost-beneficiu) care nu înfățișează toate aspectele realității. Spre exemplu, ar trebui să se spună că ritmurile creșterii economice a țării au fost favorizate și de investițiile realizate cu finanțări europene. Sau că au apărut sute de mii de locuri de muncă noi pe piața locală a muncii.
Că, până la urmă, aderarea țării la Uniunea Europeană a contribuit la sporirea nivelului de trai al cetățenilor români,la o deschidere a spațiului economic european pentru mărfurile produse în România, pentru libera circulație a forței de muncă, o mobilitate socio-profesională și educațională cum nu mai cunoscuse această țară. Iar în perioadele dificile, cum a fost criza trecută și cea actuală, porțile au fost deschise la Uniunea Europeană pentru proiectele de redresare propuse de guvernele României. Și faptul că au existat posibilități pentru dezvoltarea unor noi relații parteneriale în interiorul Uniunii, de participare la programe internaționale în care românitatea/europenitatea s-au manifestat în globalitate au fost tot atâtea șanse pentru români de a-și etala avantajele competitive.
Ceea ce îndreptățește constatarea că demersul generației anilor ‘90 de aderare la UE a fost rațional,corect și avantajos României,noi având motive serioase să celebrăm Ziua Europei. Doar că simpla aderare la structurile euro-atlantice a fost exprimarea unor opțiuni strategice românești care ar fi trebuit realizate, în continuare, prin elaborarea unor politici publice în interiorul țării, de către societatea românească și liderii ei. Ceea ce ar fi putut să maximizeze eficiența acestor politici era armonizarea și fuzionarea/integrarea cu politicile de dezvoltare europeană. Din păcate,generația post-aderare nu a mai acordat atenția necesară și acestui deziderat,mulțumindu-se a culege doar roadele contagiunii cu Piața Internă. Sper ca,în viitor,generațiile de lideri români să fie mai ambițioși și mai determinați a fructifica deplin statutul Țării de membru al Uniunii Europene(...)

Cred că ați observat că, în ultimul deceniu, am fost reținut a spune în mass media cum a văzut subsemnatul efectele aderării și care ar fi fost așteptările/speranțele negociatorului procesului de aderare la UE. De ce? Pentru că în primii ani după aderare am fost destul de prezent în spațiul public cu intervenții în care arătam nevoia de strategie românească pentru a ne integra în politicile europene de dezvoltare,a converge maximal cu Piața Internă,a internaliza civilizația europeană contemporană cât mai repede la noi acasă și multe alte teme .Constataserăm că liderii și guvernele României s-au mulțumit doar cu aderarea și nu erau interesați de o integrare europeană amplă, ceea ce făcea ca societatea românească să nu beneficieze deplin de faptul aderării la Uniunea Europeană. După cinci ani de la aderare, m-am oprit să tot vorbesc în pustiu, căci interesele liderilor din România erau cu totul altele decât cele care trebuiau construite pornind de la cadrul și șansele deschise nouă prin Tratatul de Aderare. În schimb, am publicat vreo 10 volume de documente, studii, analize privind procesul de negociere a aderării la Uniunea Europeană, atât cu scopul ușurării cercetării istoriografice a subiectului, dar și a înțelegerii de către elita noastră politică și intelectuală a substanței negocierilor derulate la Bruxelles, a politicilor europene, sperând că, totuși, cineva din România va dori să aplice fondul Tratatului de Aderare. Au fost speranțe deșarte!
Astăzi, Uniunea Europeană este foarte diferită de cea cu care noi am negociat aderarea României și, în plus, după 2004, organizația de la Bruxelles a intrat într-o criză constituțională care s-a prelungit în crize multiple, până la criza existențială din zilele noastre. Ceea ce presupunea, din partea României, o abordare foarte dedicată și aplicată, nu numai în sens utilitarist, pentru a accelera dezvoltarea țării, iar prin aceasta să demonstrăm validitatea procesului integrării europene și a contribuției noastre la întărirea Uniunii. La București, însă, implicarea în politicile europene a fost considerată mai degrabă o acțiune de politică externă și nu internalizarea lor în folosul cetățenilor. Ca atare, România nu a fost integrată deplin în aceste politici europene, în primul rând datorită atitudinii neadecvate a liderilor noștri politici. Care, în loc să aplice eficient politicile europene, au exportat la Bruxelles luptele de putere duse în stil neo-fanariot, tranzacționând acolo voturi și influență în scopuri politice(și nu numai) personale și de partid. Și spune vorba latină că a persevera în greșeală este diabolic! Așadar, eu cred că România va face bine să-și reconsidere modul de gestionare a afacerilor europene, de la regândirea implicării în procesul decizional de la Bruxelles și a propriei guvernări până la elaborarea strategiilor de integrare în politicile de dezvoltare europeană (...)

Precum statele membre ale Uniunii, dar și marea majoritate a statelor lumii, și Uniunea Europeană a arătat că a fost surprinsă nepregătită de actuala criză pandemică. Mai mult, a demonstrat că nu a învățat bine lecțiile crizei de acum un deceniu, deși liderii de atunci spuneau că Uniunea va ieși din criză mai puternică(la fel spun și acum,dar cetățenii europeni așteaptă fapte, nu doar vorbe). Mă tem că acum criza morală și de leadership în care europenii s-au complăcut timp de un deceniu și jumătate va aduce costuri și mai mari crizelor economice, sociale și politice care pot urma în toate statele membre și în întreaga Uniune Europeană. Dar, așa cum s-a văzut chiar din strategiile individuale derulate de statele membre în cursul actualei crize, extinderea și intensitatea interdependențelor Pieţei Unice și a integrării europene sunt atât de prezente în viața noastră cotidiană încât statele membre realizează că numai împreună vor putea ieși cu bine din criză. Aici nu e vorba doar de solidaritate, ci de o adevărată și pragmatică politică europeană pe care trebuie să o refondeze toate statele membre și toate instituțiile europene. Poate acum vor înțelege și liderii politici că Uniunea Europeană nu e doar un supermarket din care fiecare să-și ia ceea ce-i este trebuincios, ci este un proces de integrare care presupune construcție,creație de bunuri comune europene la care merită să aibă acces toți cetățenii europeni. Știm cum producerea acestor bunuri europene a fost justificată cu claritate de Schuman, Monnet, Delors etc. și istoria le-a dat dreptate. Dar trebuie afirmat în fiecare zi că acestea se cer a fi create de fiecare generație de cetățeni europeni, inclusiv de cetățenii români, în fiecare zi în care ne raportăm aspirațional la Uniunea Europeană. Această organizație regională nu trebuie văzută ca un dat imuabil, ci ca un edificiu care se reconstruiește mereu și performează în funcție de opțiunile generațiilor succesive de europeni.

Uniunea Europeană suntem noi,cetățenii europeni,nu doar instituțiile europene și liderii care se pozează la reuniunile din Bruxelles. La fel,România nu e o noțiune abstractă, ea fiind un stat care nu doar încorporează români, ci trebuie să servească interesele tuturor cetățenilor ei,ale companiilor, grupurilor etno-religioase etc. Liderii Uniunii Europene (state membre, instituții etc.) ar merita să învețe, dintr-o suită de crize prelungite peste un deceniu și jumătate, că orice organizare socială își merită existența atâta vreme cât servește și promovează binele comun al membrilor ei, când își justifică rațiunea de a fi. Istoricește s-a dovedit că astfel de entități au avut o durată de viață cu atât mai lungă cu cât liderii și instituțiile s-au acomodat mereu schimbărilor epocilor. Iar cum Uniunea Europeană este o entitate distinctă în peisajul organizațiilor regionale, liderii ei ar trebui să înțeleagă că gestionarea diversității este esențială și aceasta se referă și la realitatea statelor-națiune care s-au născut tot ca parte a procesului european de modernizare. Statele membre în sine nu sunt o piedică în calea unității și solidarității europene, ci doar liderii naționaliști gregari și liderii europeni care doresc să fie percepuți ca șefi în loc de guvernanți responsabili ai unei structuri interdependente și integrative. Dimpotrivă, eu cred că un management eficient al complexității procesului integraționist și diversității europene poate facilita ascensiunea Uniunii pe scala competitivității globale și o poziționare favorabilă(inclusiv a statelor membre) în sistemul internațional. Pentru aceasta este nevoie de ceea ce spuneau Părinții Fondatori ai Comunității Europene – curaj, determinare, creativitate, perseverență – în vederea unei reforme profunde și a adecvării construcției europene la provocările epocii. La rândul lor,statele membre (inclusiv România) sunt datoare să se adapteze la caracteristicile și mersul vremii,tot printr-un proces de renovare a statului-națiune și suveranității național-statale,iar nu de întoarcere la sensibilitățile și moravurile secolul al XIX-lea (...)

Este foarte greu de previzionat ce Uniune Europeană am putea avea când s-ar împlini Centenarul organizației. În orice caz, așa cum am mai spus, va fi foarte diferită de cea de azi! Dorința mea ar fi ca, la Centenar, Uniunea Europeană să fie o construcție federală aparte față de tipurile federațiilor din prezent. Mai mult, să aibă o relaționare confederală cu continentul nord-american, constituind cea mai puternică piață integrată transcontinentală, evoluând spre un centru internațional cu potențial economic, comercial, cultural-științific și politico-social care să aibă capacitatea de a da tonul civilizațional mondial. Dar, cum ziceam, aceasta ar fi speranța mea! Ca certitudine, Uniunea Europeană va continua să existe și va fi unul dintre actorii cei mai importanți ai competiției globale pentru competitivitate societală!Perioada care urmează va fi de transformare a organizației și evoluția ei poate urma calea unei Ligi financiar-comerciale, centrată în jurul unei monede euro puternice și a Pieței Unice,cu extindere spre o Piață euro-atlantică integrată,susținând și o politică de apărare euro-atlantică. Sau liderii europeni ar putea avea viziunea realizării unei structuri federaliste în care statele-națiune membre să joace un rol integraționist de mare anvergură,împreună cu structurile/organizațiile de piață,ori ar putea să continue actuala formulă care pendulează între confederativ și clasicul concert european. În orice caz,subliniez încă o dată că în viitoarea construcție europeană vor juca un rol semnificativ nu doar instituțiile comunitare și statele membre reformate, ci și structurile majore de piață, organizațiile socio-profesionale și culturale locale și regionale din spațiul comunitar european.Ca atare, consider că viitorii politicieni ai Uniunii Europene vor trebui să aibă pregătirea și abilitatea de a negocia permanent corelarea între interesul local/național și cel european, de a dezvolta conceptul de suveranitate națională în corelare cu suveranitatea europeană și de a maximiza eficiența gestionării diversității europene pentru realizarea binelui european și a binelui individual al fiecărui cetățean din Uniunea Europeană. Desigur, într-o asemenea reconstrucție europeană mi-aș dori ca societatea românească să fie benefic integrată în efortul dezvoltării și progresului acestui viitor spațiu comunitar.(Piața Financiară)

  

Format: