Publicat: 4 Decembrie, 2017 - 12:00
Share

Recent apărutul volum ”Apa de zăpadă” (ediție bilingvă - română și italiană) semnat de Grigore Arbore reunește creații de pe parcursul unei existențe culturale de excepție. Comentatori mai vechi și mai noi s-au referit elogios la performanțele sale lirice, adiacente carierei sale universitare de critic de artă. Iată cîteva mostre edificatoare:

 

 O melancolie curată domneşte în această poezie. Cu ce pot să compar lirica lui Arbore după lectura celor mai reuşite poeme ale sale? Poate cu aerul localităţii Assisi, cu muzica lui Gluck din Orfeu şi Euridice, acel Largo din Concertul pentru flaut al lui Vivaldi, toate evocând o pace astrală, o binecuvântată linişte interioară, o melancolie peste care nu a trecut încă vălul cel negru al disperării. E numai tristeţe curată, rece, trecută prin sita de bronz a celor ce ştiu a se stăpâni.
                               Eugen Barbu

Grigore Arbore este un mare poet al bucuriei simple a contemplaţiei creaţiei. A aurorei, dar şi a crepusculului acesteia. A lumii, creaţie a Divinităţii, a artei, creaţie a omului, şi a tuturor impulsurilor care leagă cele două planuri. Un sens al plenitudinii animă această poezie austeră, un fior al jubilaţiei îi tulbură suprafeţele armonioase.
                Răzvan Voncu

Se distinge în toată creaţia lirică a lui Grigore Arbore o tensiune, i-aş spune, „neutralizată”: cu aceeaşi discretă fervoare se figurează un spaţiu crepuscular şi un timp utopic, insule eoliene, cetăţi scufundate, epoci istorice suprapuse precum în falia despicată de sapa arheologului; însă şi o receptare a miracolelor elementare, o fermentaţie a materiei în cosmice prefaceri. Melancolia rămâne suverană, ea domină spasmele minerale şi vegetale, ea planează asupra vesperalelor viziuni ce scot la iveală fragmente de civilizaţii, frânturi de mituri inculcând un frison special.
                   Dinu Flămând

Cele zece cărţi de versuri, reunite acum între aceleaşi coperte, definitivează un (auto)portret cu linii doar mai apăsate în timp peste contururi trasate de la început cu o notabilă siguranţă şi cu intuiţia de a fi surprins tonul şi culoarea esenţiale. Nicio stridenţă nu poate fi înregistrată între ramele acestui chip liric înscris cu o elegantă discreţie în galeria congeneră, iar tabloul receptării e nu mai puţin calm şi echilibrat.
                         Ion Pop

Poezia sa face trimitere la un ev scufundat, de mult apus, un ev în care războaiele şi cataclismele sociale ţintuiau populaţia într-o stare primitivă, exasperantă, captivă, într-un timp aluvionar, anacronic. în poezia sa nu prea e vorba de sentimente, trăiri şi participări la un timp anume, ci doar de elemente telurice, de inundaţii, de ploi şi vânturi vijelioase, de ierni scitice de tip ovidian, de destrămări şi dureroase declinuri.
                         Mircea Popa