Publicat: 22 Aprilie, 2018 - 00:00
Profil jurnalistic dintre două sisteme

A apărut ultimul număr al publicației  editate de Uniunea Ziariștilor Profesioniști (UZP). Din sumar face parte continuarea interviului acordat de jurnalistul Octavian Andronic, membru fondator al Uniunii și vicepreședinte în exercițiul 1992 - 1994, referitor la parcursul său profesional între două sisteme politice.

-    Am rămas, cu relatarea din prima parte a interviului, la momentul părăsirii redacției, în dimineața zilei de 22 decembrie după ce v-ați dat demisia.
-    A fost, fără îndoială, cea mai lungă zi din viața mea. Ajuns acasă, am estimat cam în cât timp voi primi vizita “băieților” pentru că un asemenea gest nu putea să rămână fără urmări. În loc de vizită, am primit un telefon de la secretarul de partid, Florin Rădulescu Botică.  “Ce faci?“ – m-a întrebat acesta. M-am gândit care ar fi rostul acestei întrebări. “Vino repede la redacție“ – mi-a spus el. “Te așteptăm!“ Invitația era surprinzătoare, mai ales că nu mai știam care era evoluția situației, neîndoindu-mă de sensul unic al acesteia. Pe drumul spre redacție am întâlnit valuri de oameni cu drapele găurite, scandând lozinci “dușmănoase“. Piața Palatului era încă plină de lume care vocifera, iar pe terasele CC-ului apăruseră oameni care agitau drapele și lozinci. Uimit, am ajuns la redacție, unde întreaga echipă se strânsese în biroul redactorului șef, Dumitru Târcob, urmărind programul TVR la care se transmiteau mesajele și chemările revoluționarilor care ocupaseră instituția. Domnea în încăpere o atmosferă de confuzie… Cineva a întrebat: “Și noi ce facem? “. Am găsit răspunsul pe loc: “Facem ziarul. Un ziar în care spunem adevărul: ce s-a întâmplat astă-noapte. Ce se întâmplă acum! “ “Și cum se va numi ziarul? “ – a întrebat unul dintre secretarii de redacție. În urechi îmi răsuna încă scandarea îndârjită din Magheru,  de dimineață, a coloanelor care veneau spre CC: Libertate! “Se va numi Libertatea!“ - am decis , fără ca cineva să mă contrazică. „Iar acum la treabă: trebuie să scriem și să-l scoatem în cel mai scurt timp!”. A fost un veritabil tur de forță.  Procesul de scoatere a unui ziar – pe instalațiile din vremea “Universului“ lui Stelian Popescu dura în jur de 4-5 ore. Prima ediție a “Libertății“ a apărut în mai puțin de o oră. Niciodată nu s-a scris cu o mare mare viteză, niciodată textele nu au fost culese mai repede și mai corect, niciodată paginația și imprimarea nu au luat mai puțin timp. Cu adevărat importantă a fost atitudinea tipografilor, care nu au stat nici un moment pe gânduri. Nu i-a împiedicat nici măcar amănuntul că urmau să contribuie la un act ilegal – de 50 de ani nu se mai pomenise ca un ziar să apară fără aprobări oficiale. La ora aceea eu am fost singurul care avea deja textul scris ,din noaptea de după evenimentele de la baricadă – un text care, teoretic, n-ar fi avut cum să vadă lumina tiparului. În timp ce se lucra în forță, colegii m-au însărcinat să merg la TVR și să anunț că urmează să apară “primul ziar liber al Revoluției  Române“ – cum avea să scrie pe frontispiciul său, până în 1985, când a trecut în patrimoniul elvețienilor de la Ringier.
-    Vorbeați în prima parte despre demisia din partid și din redacție. Gestul a fost comentat ulterior…
-    Chiar în urmă cu vreo doi ani, colegul de redacție de atunci, Sorin Roșca Stănescu, își exprima, într-un volum dedicat  Revoluției, suspiciunea că eu aș fi știut ce avea să urmeze și că gesturile mele au fost, într-un fel, protejate. Asta face parte însă din anumite  mecanisme de gândire pe care nu vreau să-l comentez. Dacă aș fi fost, într-adevăr, părtaș la o presupusă lovitură de stat (!?), poate că alta ar fi fost și evoluția mea ulterioară. Ea a fost cea care a fost și sunt recunoscător destinului că mi-a trasat-o.
-    Când a apărut ziarul?
-    Deși nu s-au păstrat mențiuni scrise ale procesului de tipărire (nimeni nu se gândea atunci la asta) cred că un răspuns a fost dat de o anchetă făcută de Parchet despre victimele revoluției. Unul dintre morți fusese găsit cu ziarul Libertatea la piept, perforat de un glonte. Reacția “teroristă” se declanșase cam la două-trei ore după fuga lui Ceaușescu de pe clădirea CC-ului. Asta însemna că primele exemplare distribuite prin aruncarea lor în mulțimea care aștepta în fața redacției, pe Brezoianu, apariția noului ziar, s-a produs în jurul orei 15.
-    Între timp ați fost la TVR...
-    Da. Am ajuns acolo cu greu. Mulțimea invadase străzile, iar mașina redacției – o Dacie neagră cu număr “mic“, închiriată de la Gospodăria de Partid – părea suspectă. A fost nevoie să punem în parbriz un mesaj explicativ ca să putem înainta. Am ajuns la poarta televiziunii, am spus ce vreau și am fost condus în celebrul “Studio 4“. Tocmai vorbea, gesticulând intens, un tip cu vestă tricotată pe sub sacou. Figura lui nu-mi era cunoscută. Cineva mi-a șoptit: “E Iliescu! “. Transmisiunea trecea rapid de la un interlocutor la altul, cei mai activi fiind Dinescu și Tică Brateș. La un moment dat crainicul Gheorghe Popescu m-a abordat și mi-a preluat mesajul: În scurt timp va apare ziarul Libertatea, primul ziar liber al Revoluției! Considerându-mi misiunea îndeplinită am revenit la redacție unde imprimarea se încheiase și se împărțeau teancuri de ziare pe care fiecare redactor urma să le distribuie în drumul său spre casă. Ziarul era gratuit și noi produceam astfel o importantă pagubă statului. 
-    Care a fost atmosfera în redacție? Erau bucuroși colegii?
-    Unii da – cei mai… inconștienți. Pentru că la ora apariției ziarului se știa doar că ceaușescu plecase din capitală. Nimeni nu știa unde și cum va reacționa. Victoria era mai mult teoretică și emoțională. Abia mai târziu m-am gândit că dacă revoluția avea să fie înăbușită noi ne-am fi numărat printre primii candidați dintre cei caree urmau să fie puși la zid. Atunci însă nu ne păsa…
-    Tuturor?
-    Nicidecum. O parte dintre colegi s-au menținut  într-o rezervă pe care nu prea o observam. Unii s-au îmbrăcat și au plecat spre casele lor, imediat după decizia scoaterii ziarului. Alții s-au rezumat, vreme de câteva săptămâni, la a face servicii redacționale, fără să scrie și să semneze nimic. Asta nu i-a împiedicat însă să candideze la alegerile pentru funcțiile de conducere și să facă parte dintre acționarii noului ziar atunci când ne-am desprins de Editura „Presa Liberă” (fostă „Scânteia”). Dar asta s-a întâmplat abia după vreun an.
-    Cum a funcționat redacția în noile condiții?
-    Câteva zile, din inerție. Și redactorul șef și adjunctul și secretarul general de redacție au rămas pe poziții, fără a mai avea însă vreo autoritate. Apoi s-a decis că ziarul trebuie totuși condus și s-au făcut alegeri. Mai întâi o echipă de șapte inși, apoi una de cinci. Am mers așa preț de o lună până când administrația „Presei Libere” ne-a avertizat că nu ne poate da salariile decât pe semnătura unui șef. Fără vreo campanie prealabilă, s-au organizat într-o după amiază (era 22 ianuarie) alegeri. S-au distribuit liste cu mai multe candidaturi dintre care urmau să fie validate primele cinci. Iar dintre acestea, primele trei urmau să preia funcțiile de conducere. Spre surpriza mea reală – în toată această perioadă nu făcusem altceva decât să alerg și să scriu, în disperare parcă – la numărătoare a reieșit că aveam cele mai mult voturi (doar doi colegi mă “tăiaseră“). Au urmat Emil Jurcă și Vasile Apolozan care au preluat funcțiile de adjunct și secretar general. După știința mea a fost prima data în ultima jumătate de deceniu când, în presa românească, un redactor șef a fost ales, nu numit.
-    Ce s-a întâmplat cu foștii șefi?
-    Au acceptat situația, fără ca cineva să-i învinuiască de ceva, sau să-i persecute. Au continuat, o perioadă, să lucreze ca redactori, în secții, după care Târcob și Botică au plecat. Ultimul, spre o soartă infinit mai bună: mai întâi la „Dimineața”, organ al FSN-ului, iar apoi ca parlamentar – beneficiind de calitatea de… revoluționar, din CV.
-    Păi, toți erați “cam“ revoluționari…
-    Am refuzat această încadrare – și beneficiile aferente pentru că nu mi s-a părut firesc un asemenea gest. Unii colegi au manevrat, însă, pe alte căi pentru a deveni beneficiari ai acestei calități, fără a avea vreun consimțământ din partea redacției.
-    Cum adică? Nu aveți certificat de revoluționar?
-    Nu!
-    Care a fost în această perioadă relația cu noile autorități?
-    Una stranie. Era pentru prima data când nu  aveam pe cineva deasupra noastră, care să ne dea indicații sau să pună interdicții. Situația părea atât de stranie încât fostul secretar de partid, Botică, de serviciu la numărul în care se marca parastasul eroilor Revoluției, a înnegrit ziarul cu chenare și mesaje evlavioase, sub cuvânt că dacă nu făceam așa, a doua zi urmam să fim “zburați“. De cine? N-a știut să spună. Era însă convins că cineva, de sus, veghează la aceste lucruri și e gata să ia măsuri. Am avut probleme și cu foștii șefi din Primăria Capitalei, care rămăseseră în funcții (ziarul “Informația Bucureștiului“ fusese subordonat Primăriei) și care au încercat să ne cheme la ordine, fiind foarte surprinși de reacția noastră, când i-am întrebat ce mai caută acolo.
-    A existat vreo cenzură, în această perioadă? Cine controla conținutul?
-    N-a fost nici un moment vorba de așa ceva. Funcționa o deplină încredere în onestitatea și buna credință gazetărească. Dacă ceva împieta asupra activității noastre, aceea era autocenzura. Nu ne desprinsesem încă de tabu-urile pre-revoluționare. Începeam însă să înțelegem că puteam, aveam datoria, să facem politică și să ne exprimăm opiniile chiar și atunci când acestea nu coincideau cu cele ale autorităților.Iar asta s-a întâmplat frecvent.
-    Cum au primit cititorii noul ziar?
-    Cu entuziasm. După doar câteva zile tirajul a început să crească spectaculos, el ajungând pe la jumătatea anului la peste o jumătate de milion de exemplare. S-au declanșat conflicte între difuzorul oficial și vânzătorii volanți – tot mai numeroși. Era impresionant să vezi cozile care se făceau pe la prânz în fața redacției de cei care așteptau să prindă un exemplar.
-    Ziarul “Informația“ era singurul în format tabloid, cu doar 4 pagini…
-    Aceasta fusese marea noastră durere. E drept, eram scutiți să publicăm materialele oficiale, care apăreau în ziarele mari, dar spațiul era vădit insuficient pentru a te exprima. În primele trei zile am mers pe același format până când un tipograf ne-a deschis ochii: de ce nu-l faceți mare? Într-adevăr, în subconștientul nostru mai așteptam vreo aprobare. A doua zi “Libertatea“ a apărut în formatul clasic.
-    Cum era concurența la momentul acela?
-    Celelalte cotidiene s-au dumirit mai greu de schimbare. „Scânteia” a apărut vreo două zile cu numele de „Scânteia poporului“ și mobiliza “comuniștii“ să pună mâna pe arme. La România Liberă (singurul care și-a păstrat numele, mai ales datorită tradiției rubricii de „mică publicitate“), Petre Mihai Băcanu, ieșit din închisoare, a dat o „lovitură de redacție“ și s-a instalat la cârma ziarului pe care l-a plasat cel mai devreme în zona opoziției. „Tineretul Liber“ s-a instalat în siajul general. Ca unică publicație de după-amiază, “„Libertatea“ nu a avut, mult timp, o concurență reală, nici măcar atunci când Cristoiu a încercat să o contreze cu „Bulina albastră“, ediția de dupăamiază a „Evenimentului Zilei”, la care a fost însă nevoit să renunțe în scurt timp.
Dar despre locul și rolul „Libertății“ în peisajul post-decembrist al pieței media ar fi mai multe de spus. Aș prefera să o facem în următorul episod al interviului. (Va continua)

                                                                                                                                                                                                            Ioan Tudor Vasilescu
 

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: