Publicat: 21 Mai, 2018 - 07:39
Share

Ultimele desfăsurări importante în planul politicii internaţionale determinate de initiativele luate de Donald Trump după instalarea sa ca preşedinte al SUA pot fi caracterizate cu mai multe epitete, în functie de mediile în care au fost recepţionate ca are: surprinzătoare şi inacceptabile (pentru decidenţii politici ai ”ţărilor prietene”, care au trebuit sa-si reorienteze rapid acţiunea internaţională în funcţie de acele hotărâri imperative ale “principalului aliat” ce ieşeau din cadrul acordurilor multilaterale de el anterior subscrise); traumatice (pentru populaţiiile din ţările ce şi-au văzut limitate, în virtutea suportării sancţiunilor economice generate de stări politice conflictuale, exigentele de dezvoltare şi comunicare într-o lume globalizată); periculoase (pentru statele a căror influentă economică şi politică în diverse macro-regiuni ale lumii - Rusia în primis, China etc - este incompatibilă cu hegemonia politică şi economică practicată manu militari de Statele Unite în aceleasi regiuni); “satanice” (pentru acele factiuni religioase extremiste din parlamentul Iranului care au considerat ieşirea USA din acordul JCPOA (Joint Comprehensive Plan of Action - 2016) un afront intolerabil şi o manifestare de făţărnicie şi ostilitate faţă de întreaga naţiune iraniană) etc.

Cu toată bunăvointa noastră în a privi ansambulul initiativelor din domeniul politicii internaţionale asumate de actualul preşedinte ale Statelor Unite din perspectiva zicerii după care politica este o “artă a posibilului”, atribuită cancelarului Bismarck de Henry Kissinger (Diplomacy. New York: Simon & Schuster, 1994), în numeroase din Ordinele Executive ale acestuia, fluturate cu emfază în faţa camerelor de luat vederi ale televiziunilor planetare, nu mi se pare că în ele se întrevede, cel puţin până acum, ceva mai mult decât o aparentă demolare a relativei reordonări a relaţiilor internaţionale după Al Doilea Război Mondial şi mai ales după sfârşitul Războiului Rece, cu particulară atenţie acordată ieşirii din toate acordurile multilaterale negociate şi încheiate în timpul Administratiei Obama.

Dacă ar fi să caracterizăm în mod ultra-sintetic aceste initiative am putea spune doar că ele vizează “repunerea în ordine” a relaţiilor SUA cu restul lumii, sub egida sloganului imperial “America First!”, prin negarea multilateralismului practicat, cu mai multă sau mai puţină sârguinţă (si de regulă prin impunerea cu metode neortodoxe în raporturile internaţionale a voinţei unei Ţări conştientă de forţa ei militară) de către Administraţiile anterioare.

Lista acordurilor internaţionale din care SUA s-au retras, în urma Ordinelor Executive semnate de Donald Trump, sau au ameninţat că se retrag lăsând poarta deschisă pentru o renegociere, este destul de lungă.

“Retragerile”, anunţate cu surle şi trambiţe de Preşedintele Trump, au lăsat în majoritatea cazurilor spatiu pentru o re-negociere de pe pozitii de fortă, pentru punerea în evidentă a reusitei “doctrinei” politice a preşedintelui sintetizată de sloganul “America First”, a cărui versiune lingvistică actualizată a prezentat-o în ultimele zile primul ministru Netanyahu cu prilejul inaugurării sediului provizoriu al ambasadei SUA la Ierusalim, recunoscută prin acest gest capitală de jure şi de facto a Israelului.

O parte din repozitionările aparent radicale ale SUA în acordurile internaţionale subscrise îşi au rădăcinile în evolutiile situatiei economice ale SUA în ultimele decenii.

În perioada celor două mandate prezidentiale exercitate de Bill Clinton (1993-2000) în SUA a avut loc cea mai lungă crestere economică din anii posteriori celui de Al Doilea Război Mondial. El a deschis portile unui proces de mondializare a intereselor industriilor americane şi a lărgit enorm piaţa internă, lasand larg spatiu de absorbtie pentru mărfuri provenind din directii diferite, multe din ele dinspre UE, aflată şi ea în plin proces de expansiune economică şi politică spre Est, sub semnul lozincii “democraţie şi piaţă liberă”.

Integrarea pieţelor în America de Nord, initiată sub preşedinţia Bush şi culminată cu crearea zonei de cooperare NAFTA (North American Free Trade Agreement, 1994) a avut în general un efect pozitiv asupra economiilor SUA şi Canada. Mexicul, al treilea aderent la NAFTA, a oferit SUA şi Canadei, ca şi ţările din Estul Europei ţărilor industralizate din Europa Occidentală (fosta CEE, devenită în 1992 U.E.), oportunităti pentru delocalizarea unor mari unităti ale industriilor a căror competitivitate la nivel global a crescut, periclitându-se însă, în paralel, nivelul de viaţă al clasei medii din SUA, consolidat în special în zonele industrializate.

Prin delocalizare aceste mari industrii si-au redimensionat activitătile de pe teritoriul SUA şi au restrans piaţa muncii şi resursele financiare disponibile ale potentialei forte de muncă.

La alegerea lui Trump ca Preşedinte nu intamplător a fost hotărator electoratul din zonele industriale importante intrate în criză din cauza efectelor globalizării intereselor marelui capitalul care în numele competitivitătii a practivat inevitabila formulă a reducerii costurilor muncii.

Promisiunile făcute acestei părti din electorat au fost de altfel hotăratoare pentru victoria “pe muchie de cutit” obţinută de Trump în victoria de la alegerile din 8 noiembrie 2016.

Ele vizau, printre altele, o radicală schimbare a modului de abordare a raporturilor comerciale ale SUA, prin iesirea din acorduri deja existente (NAFTA cu Canada şi Mexic), în curs de ratificare (TTP - Trans-Pacific Partnership, un agreement intre SUA şi Australia, Brunei, Canada, Chile, Japan, Malaysia, Mexico, New Zealand, Peru, Singapore, Vietnam, and SUA, semnat la 4 februarie 2016) sau prin revederea din temelii a raporturilor cu ţările UE, cu care s-ar fi format marea arie de liber comert şi investitii de sub egida TTIP (The Transatlantic Trade and Investment Partnership).

“Reaşezarea” acestor acorduri trebuia făcută din perspectiva obţinerii de condiţii mai bune pentru capitalul bancar, investitorii, industria şi forţa calificată de muncă din Statele Unite, în condiţiile protejării proprietătii intelectuale, brevetelor şi tehnologiilor de vârf produse de industria SUA.

In abordarea raporturilor din interiorul NAFTA administratia Trump, plecând de la dezechilibrul, în defavoarea SUA, în valoarea schimburilor comerciale cu Mexicul (fenomen firesc, la care a contribuit din plin tranferarea în masă a productiei unor mari societăti industriale în acea ţară), a speculat propagandistic situatia şi a reafirmat “principiul” că Mexicul ar fi trebui să plătească construirea zidului de la frontieră pentru protejarea SUA de fluxul migratoriu mexican.

Trump a amenintat în repetate rânduri că va “rupe în bucăţi” acordul NAFTA, dar până acum nu a dat semne că o va face.

Unele rezultate ale presiunii sale asupra multinaţionalelor se văd: întreprinderi importante revin în SUA şi revitalizează zone industriale abandonate, fluxul migratoriu şi-a micşorat intensitatea etc.

Este posibil ca ameninţările lui Trump cu retragerea din NAFTA să fie un fel de cacialma: el s-a adresat bazei sale electorale cu cuvintele pe care aceasta dorea sa le audă şi în acelasi timp a “ridicat vocea” pentru a putea discuta de pe pozitii de fortă renegocierea clauzelor acordului, în scopul obţinerii şi de alte avantaje.

Renegocierea va avea loc cu siguranţă înainte de alegerile mexicane din vară.

După naufragiul TTP semnatarii acestuia (Australia, Brunei, Canada, Chile, Japonia, Malaezia, Mexic, Noua Zeelandă, Peru, Singapore şi Vietnam), cu exceptia SUA, s-au pus de acord în mai 2017 să-l reactiveze şi au ajuns la un acord în ianuarie 2018. În 26 ianuarie 2018 preşedintele Trump a manifestat public interesul pentru ca SUA să devină membru al TTP, renegociind intrarea.

Tot în ianuarie 2018 (deci după referendul britanic ce a confirmat Brexit în 23 iunie 2016) Marea Britanie a manifestat şi ea interes pentru participarea la TTP).

Semnarea, fără Statele Unite, în 8 martie 2018 la Santiago (Chile) a noului acord indicat de sigla TTP11, intitulat acum The Comprehensive and Progressive Agreement for Trans-Pacific Partnership (CPTPP), a fost probabil un prim semnal în sensul că pot fi elaborate initiative la scară largă de cooperare macro-zonală în domeniul economiei, finanţelor şi comerţului fără Statele Unite.

A devenit vădit că în absenţa voinţei politice a SUA de participare sau de respectare a regulilor deja negociate, sau în cazul dezacordului lor cu obiectivele configurate de un grup de parteneri, elaborarea unui nou cadru al relatiilor economice poate merge înainte, intr-un alt format.

A căzut astfel, cel puţin în planul diplomatic, mitul “naţiunii indispensabile”: el plutea ca un spectru deasupra cancelariilor din arii aflate, în mod direct sau indirect, sub influenţa geopolitică a SUA.

Cu ieşirea SUA din TTP se crease de altfel posibilitatea punerii intr-o pozitie favorabilă a Chinei în raporturile cu cele 11 state ce nu renuntaseră la acord. Conceptul de “naţiune indispensabilă” aplicat la rolul SUA în politica lumii pare a se fi răspandit incepand cu anul 1996, primatul utilizării fiind atribuit doamnei Madeleine Jana Korbel Albright, în vremea respectivă (prima preşedinţie Clinton, 1993-1997) ambasador al SUA la ONU şi prezentă foarte activă în Consiliul de Securitate, ulterior ridicată la rangul de Secretar de Stat (1997-2001). Stefano Lucconi, docent de istoria Statelor Unite la Universitatea din Firenze, autor al unei cărti intitulată La “nazione indispensabile” - Storia degli Stati Uniti dalle origini ai tempi nostri (Le Monnier, Firenze 2016) a făcut intr-o interventie din 2016 o oservatie interesantă, pe care o reluăm ad litteram: “Expresia uzată de Madeleine Albright trimite la indemnul adresat de John Winthorp în 1630 colonistilor din Masssachusetts ca sa construiască un “oras pe colină” care sa fie un exemplu de imitat. Istoria “naţiunii indispensabile” se naste înaintea fonsării Statelor Unite. Inainte se secolul al XX-lea exemplul de imitat era interpretat intr-o manieră pasivă; după interventiile SUA în războaiele mondiale a fost însă interpretat în manieră tot mai activă, pană la convingerea că acest model se poate exporta folosind armele”. Această ultimă consideratie nu este de neglijat. Mitul naţiunilor puternice prinde rădăcini în paralel cu mitul (auto) reprezentării lor ca indispensabile pentru umanitate.

Prevederile TTIP (The Transatlantic Trade and Investment Partnership), ce ar fi trebuit să configureze “Partenariatul transatlantic pentru comerţ şi investiţii” initial definit precum Zona transatlantică de schimb liber (TransAtlantic Trade Area - TAFTA), ar fi trebuit, în viziunea înalţilor demnitari şi funcţionari de la Bruxelles, să integreze piaţa nord americană - deja integrată de NAFTA - cu piaţa UE, reducându-se taxele vamale şi înlăturându-se o serie de bariere netarifare, adică regulamente tehnice, norme, proceduri, care oricât ar părea de desuete sau “anti-liberale” au rolul lor în asigurarea regulilor sanitare, fito-sanitare, respectării calităţii şi specificităţii produselor. Practic TTIP era aproape înmormântat deja înainte de sosirea lui Trump la Casa Albă, deşi administratia Obama făcuse tot ce era posibil pentru acceptarea lui de “regulatorii” de la Bruxelles.

Atmosfera secretomană ce a înconjurat redactarea TTIP în culisele “executivului UE” a generat în unele ţări europene neincrederi justificate ce s-au dovedit a fi intemeiate. Deja în 2013 organe de presă din Italia, Marea Britanie (pe atunci incă membru sceptic al UE, dar ne-brexizat), Germania, Franţa etc semnalau că acordul TTIP ar fi fost orientat în sensul creării unui instrument juridic care, dat fiind caracterul său de tratat multilateral, ar fi condiţionat reglementările nationale din ţările UE din domenii ale legislatiei prin care se asigura mentinerea şi cultivarea standardurilor calitative ale vietii populatiei.

Reglementările restrictive naţionale privind, de pildă, exploatarea resurselor subsolului prin fracking sau folosirea organismelor genetic modificate în agricultură ar fi devenit desuete, dăunându-se astfel mediul inconjurător, patrimpniul genetic originar, genuinitătatea produselor agricole şi sănătatea populatiei.

Subiecţii economici privaţi ar fi putut, prin transformarea în Tratat a ceea ce ar fi fost forma apropiată de finalizarea a TTIP, să intenteze cauze pentru “pierdere de profit” împotriva guvernelor ţărilor UE atunci cand acestea ar fi pus în practică iniţiative, bazate pe o reglementare naţională, ce ar fi pus sub semnul intrebării simplele aşteptări de profit ale respectivilor subiecti.

Un exemplu în acest sens este mizerabilul atentat la suveranitatea României incercat “pe căi legale” de către banda lui Frank Timis (sprijinită de regrupări dubioase din guvernul şi partidele Ţării) care incă înainte de a avea toate autorizaţiile de exploatare în regulă şantaja Statul avansând pretenţii de miliarde de dolari despăgubire pentru piederea eventuală a unor valori imponderabile, potenţial de obţinut prin cotarea (deja efectuată) la bursa aurului a societăţilor ce dădeau drept sigure enorme câştiguri de pe urma exploatării zăcămintelor de la Roşia Montană. Un scandal de coruptie şi abuzuri în care atat o inefabilă sefă a DNA cat şi Guvernul şi Parlamentul Romaniei ar fi trebuit să intre în forţă.

Rezultatul incheierii TTIP cu “naţiunea indispensabilă” şi deci, prin inducţie, şi cu asociaţii ei din NAFTA ar fi fost dezastruoase pentru multe sectoare economice ale ţărilor UE. Acestea s-ar fi trezit, de pildă, în curte proprie cu intrarea în criză a acelor capacitătile agricole ce trăiesc din exportarea de produse certificate sau sigur genuine, cu medicamente neautorizate circulând în supermagazine şi pompate pe piaţă de reclama “suflet al comertului” ce insoteste ca o avangardă toate produsele scadente ale distributiei de masă etc.

Fapt şi mai grav, în textul pilot, care admitea circulaţia mâinii de lucru în toate ţările semnatare, se prevedea posibilitatea admiterii acţiunilor legale ale subiecţilor economici privaţi împotriva guvernelor în cazul violării de către ele a drepturilor prezente (cf.: TTIP Draft, "Negotiations on Investor-State Dispute Settlement" (http://keionline.org/sites/default/files/eu-kommission-position-in-den.pdf).

Notez că această ultimă trimitere nu mai poate fi folosită pentru accesarea “sursei” - cum am făcut cu cateva săptamani în urmă - deoarece se pare că desecretizarea tratativei, la care a contribuit insistenţa guvernului Italiei, este deja sub cenuşa “inactuală” a amintirilor neplăcute ale “marilor bruxellezi”.

Joseph Stiglitz, premiu Nobel pentru economie, persoană de luat foarte în serios cand este vorba de analize economice, se declara în septembrie 2014 în dezacord complect cu textul şi intenţiile TTIP, considerându-le că reduc garantiile ce tutelează consumatorii (cf.: lhttps://www.ilfattoquotidiano.it/2014/09/26/commercio-mondiale-stiglitz-no-a-trattato-usa-ue-in-gioco-tutela-consumatori/1134656/). Un asemenea tratat lasă, după Stiglitz, “ câmp deschis întreprinderilor protagoniste în domeniul activitătilor economice nocive pentru ambiente şi sănătatea umană”.

Locuitorii din comuna mea de baştină, Pietroşiţa, au pierdut se pare, prin renunţarea la TTIP, ocazia “istorică” de a mânca o telemea de oaie - “competitivă mondial”- de Bran fabricată eventual în California. Nu este timpul însă ca cineva să cânte “victorie !” Ieşit pe uşă TTIP a reintrat pe fereastă sub forma tratatului de liber schimb al UE cu Canada (o “victorie” personală a lui Junker?) , în care se regăsesc, după un oarecare lifting, multe din prevederile (temporar) defunctului (înainte de naştere) TTIP.

Si cum Canada este membră NAFTA, iar în pofida declaraţiilor belicoase ale Trump - la adresa Mexicului, a delocalizatorilor americani şi a migrantilor - la NAFTA nu se va renunta, în SUA se va modifica doar “tehnica” de negociere a accesului la piaţa UE a gamei de produse care ar fi trebuit sa circule de la Los Angeles pană la frontiera occidentală a Ucrainei. De la Chicago, prin tertipuri ieftine (costă ceva “mediatorii”, eufemistic numiti “lobisti”), în care multinationalele sunt maestre, se poate ajunge la Bruxelles şi prin Ottawa…

Pană atunci cine scrie aceste rânduri este de părere că pentru o deplină conştientizare a importanţei Uniunii Europene în lume este necesară mai intai conştientizarea, la nivel politic şi de masă, a indispensabilitătii contributiei tuturor naţiunilor europene la consolidarea acestei structuri.

Pentru UE ar trebui sa fie “naţiuni indispensabile” toate naţiunile din continentul nostru şi să fie tratate cu atenţie în primul rând acelea care, fiind chiar membre ale UE, dau semne de nelinişte, precum ţările din Grupul de la Visegrad: ele sunt părti efectiv indispensabile - fără ghilimele - ale culturii şi civilizatiei europene. Ca şi Rusia şi Ucraina de altfel, ţară, aceasta din urmă, ce ar trebui “păzită” de Uniunea Europeană cu mai multă intelepciunea, pentru a o feri de alunecarea în anarhia oligarho-naţionalistă cu tendinte fascistoide care o pândeşte.

O oarecare detaşare lucidă de “naţiunea insispensabilă” de peste ocean este necesară în momentul de faţă şi datorită contextului istoric.

Sunt de aceeasi părere cu cei care consideră că “tulburarea” economică din şi după 2008 a arătat clar că la Wall Street este instalat un sistem de putere pe care Congresul şi Preşedintele nu-l pot ţine în frâu.

Un prim simptom al acestei “defectiuni de sistem” s-a afirmat în 1929, dar atunci SUA nu aveau, în ciuda largilor repercusiuni ale crizei la scară internaţională, rolul pe care şi l-au asumat în lume după al doilea conflict mondial.

Un rol în care de multe ori au recurs la tăria armelor, cu rezultate care nu au contribuit la credibilitatea lor ca paladini ai unei lumi mai echitabile. Proclamarea, în repetate rânduri, a necesitătii intrebuinţării fortei ca mijloc de eliminare a primejdilor reale sau inchipuite, pentru SUA şi pentru acea lume a democratiei în raport cu care unii preşedinti ai Statelor Unite s-au erijat în rolul de “Defensor Pacis” (formulă care este titlul tratatului din 1364 al lui Marsiglio din Padova, unde se pun temeliile teoriei suveranitătii), precum şi transpunerea în practică a acestor proclamatii devenite principii de conduită geopolitică, au creat în viaţa internaţională din ultimele sapte decenii multe situatii tulburi, cu urmări neprevăzute. De altfel SUA, în pofida fortei sale militare, nu au invins efectiv nici un conflict din vremea Războiului Rece şi nici după demolarea, de către germanii revoltati, Zidului de la Berlin.

Chiar dacă au castigat pe campul de luptă impotriva armatei adversare, cum s-a intamplat în Irak în 2003, Statele Unite nu au instaurat, acolo unde au intervenit militar, pacificări durabile, sisteme administrativ-politice funcţionante, democraţii solide în care sa prevaleze simţul aparteneţei la Stat înţeles ca o comunitate umană cu drepturi egale.

Cazul japonez a fost o exceptie, în mare parte datorat şi faptului că în spatele victoriei şi gestionării păcii a stat o personalitate de calibrul generalului Douglas MacArthur.

Armatele SUA au lăsat de regulă în urmă distrugeri şi disperare: în Vietnam, Afganistan, Irak şi mai nou în conflictul intern din Siria, în care “conducerea politică” şi militară a Americii şi-a asumat responsabilităţi uriaşe prin susţinerea neconvingătoarei tabere a “islamistilor moderati” intraţi cu arme şi bagaje în tabăra radicalilor criminali confluiti în batalioanele de tristă amintire ale pretinsului Stat Islamic.

Uniunea Europeană nu a avut voce la “scrierea” capitolulului care în cărţile de istorie se va numi “Războiul civil din Siria”.

Motivul este simplu: nu a contat pe arena geopolitică decat ca anexă militară, în NATO, a “naţiunii indispensabile”.

UE a trebuit însă sa-si mobilizeze resursele organizatorice (in care excelează doar ţările din centrul şi nordul său) şi financiare pentru a face faţă unui dezastru umanitar pe care nu a contribuit să-l agraveze, precum au făcut alte ţări “prietene indispensabile”. Dacă l-a agravat a făcut-o mai ales prin pasivitate sau prin urmarea “principiului turmei”.

În criza siriană ”naţiunea indispensabilă” nu a “lucrat” avand în faţă obiective clar definite.

De altfel incurcătura de interese în Orientul Mijlociu şi în special în Tările Golfului nu putea contribui la atitudini lineare.

Trump, la inceputurile mandatului, a declarat că se va retrage din Siria; s-a folosit însă de formatiile kurzilor sirieni impotriva ISIS stârnind mânia preşedintelui Erdogan care vedea născându-se la hotarele sudice ale Turciei un micro-stat tampon intre aceasta şi aria teritorială a sunnitismului, al cărui lider ar fi vrut să redevină Turcia.

Deşi forţele SUA în Siria sunt reduse numeric (aproximativ 2500 militari din corpurile speciale) se pare că la ora actuală în nord-estul Siriei au fost organizate cel putin 20 de micro-baze americane, “pentru orice eventualitate”.

Ce mai rezervă viitorul ţării deja va fi greu de aflat de către noi, europenii de serie B dintr-o ţară U.E. ţinută, printr-un efectiv şantaj, în afara spatiului Schengen.

Cui prodest că suntem “aliaţi fideli” ai “naţiunii indispensabile”, farul călăuzitor al NATO?

Atât de fideli încât România este tratată de un neo “Legatus Augusti ”, numit Klemm (nume ce imi aminteste mereu de Klam, personajul din “Castelul” lui Kafka), ca o neo-colonie?

Klam, de altfel, în cehă inseamnă iluzie.

Nu cumva suveranitatea Regatului Majestătii sale Margareta de România este şi ea o iluzie?

 

__________________________________________________________

Va urma: “Natiunea indispensabilà”, utopia abatelui de Saint-Pierre si “Europa de la Atlantic la Urali” (2)

 

Topic: 

Format: