Publicat: 8 Ianuarie, 2020 - 17:53
Fig. 1. Salba de perle ("Collana di perle" - in it.). Cf. "Limes", nr. 12 /2019.

Farhana Haque Rahmna este o excelentă cunoscătoare ale punctelor critice ale vieții comunitătilor ce trăiesc pe planeta noastră. 
Pe parcursul a peste trei decenii a trăit, din poziția de înalt funcționar al organizațiilor ONU, experiență dificultătilor zilnice ale populațiilor planetei. Timp de 25 de ani a lucrat în cadrul IFAD (International Fund for Agricultural Development), unde a deținut poziții importante de coordonare a activităților instituției, pentru că apoi să lucreze în cadrul FAO asigurând legăturile cu mass-media și contribuind la definirea colaborării cu factorii de decizie naționali și internaționali. 
Înainte de a deveni înalt funcționar ONU a exercitat profesia jurnalismului - în care s-a inițiat în țara sa de origine, Bangladesh - lucrând precum corespondent sau free-lancer expert în comunicare în țări europene, în Africa (continent în care a petrecut opt ani) și Asia. 

Într-un recent articol din 19 decembrie 2019, pe care îl cunosc din formularea sa telematică (“2019- A Devastating Year în Review”- cf. https://www.other-news.info/2019/12/2019-a-devastating-year-în-review/) a trecut în revistă efectele principalelor fenomene devastatoare cu care s-a confruntat planeta în cursul anului trecut: distrugerea prin foc a pădurilor Amazoniei, topirea ghețurilor arctice, inundațiile din multe țări și seceta din Africa, creștere temperaturii (cu efectele catastrofale evidențiate în Australia), periculul prezentat de emisiunile de carbon în atmosferă și creșterea nivelului mărilor planetare, dispariția accelerată a speciilor animale și vegetale, migrațiile de masă. 

În mod sintetic ni se prezintă un tablou necruțător al umanității noastre din care reținem doar unele amănunte cu capacitate simbolică pentru imaginarea dificultăților în guvernarea unor unor fenomene globale catastrofale. 
Se citează, spre exemplu, raportul Agenției ONU pentru refugiați (UNHCR) conform căruia la ora actuală mai mult de 70 de milioane de persoane sunt “deplasate” în lume din cauza conflictelor armate, cifra respectivă fiind cea mai mare de după al Doilea Război Mondial în ilustrarea unui asemenea fenomen. 
Dintre aceștia aproximativ 26 de milioane (peste jumătate sub vârstă de 18 ani) au părăsit deja țările lor de origine. În țările “lovite” de războaie civile (sau purtate “prin procură” -am adăuga noi) numărul celor refugiați peste granițe este enorm (cazul Siriei, Irakului etc). 

Nu știm momentan în ce categorie se încadrează cele câteva milioane din Romania “refugiate economic” în alte țări ale lumii, prevalent europene, dar la o primă vedere apare clar că nici ei nu și-au luat lumea în cap - că și subsemnatul, cu mulți ani în urmă - exclusiv din dorință de aventură. 

Pentru Doamna Rahmann, și nu numai pentru ea, principala problemă a umanității în momentul de față ar fi problema schimbării climatice. 

Nu putem să nu fim de acord cu ea. 

Din păcate o problemă la fel de importantă este aceea a înțelegerii și păcii. 

În absența păcii și stabilității cadrului internațional, guvernele, organizațiile internaționale - ale căror puteri sunt tot mai limitate de turbulentele din contextul politic mondial - nu pot construi strategii credibile, cu aplicativitate urgentă, pentru ameliorarea dezastrelor produse chiar de oameni. 

Conform datelor furnizate de Global Commision on Adaptation Report - organism coordonat de Ban Ki-moon, Bill Gates și Kristalina Georgieva și compus din 34 Comisari din 20 de țări, în care sunt reuniți lideri politici, reprezentanți ai structurilor economice și ai lumii științifice, în scopul definirii soluțiilor și direcțiilor de prevenire a efectelor catastrofale ale schimbărilor climatice - numărul persoanelor care ar putea să fie lipsite de apă suficientă, cel puțin o lună pe an, vă crește de la 3,6 miliarde de astăzi la peste 5 miliarde până în 2050. 

Schimbări epocale în regimul vieții riscă să transforme în următoarele decenii viață a miliarde de persoane într-un coșmar. 

Iresponsabili sunt cei care deși sunt informați despre amploarea dezastrelor ce bat la ușile multor popoare și se răspândesc mai apoi în cele patru colțuri ale lumii deschid porțile Tartarului pentru războaie sau pentru acel Război ce se poate transforma în dezastru planetar. 
Viața a miliarde de persoane este deja, în acest tulbure început de an, la risc. 
Desfășurarea ei sub spectrul apropierii dezastrului terorizează indivizii, inspăimantă mulțimile, generează dezorientare și violentă, distruge raporturile intre semeni în numele relativei posibilităti a salvării individuale, exacerbează indiferența față de semenii în suferință.                                            

Trăim vremuri întunecate. 

Salvatorii noștri nu vor fi, după umila mea părere, liderii provizorii ai Statelor: ne pot salva doar armoniile ce au invăluit viața planetei noastre după plutirea duhului etern deasupra apelor.

La tenebrele ce ne-au înconjurat anul trecut s-a referit, într-un limbaj simplu și needulcorat de banalităti, Papa Bergoglio în scurtul său mesaj din prima zi a Crăciunului 2019, la ora amiezii. Ca în toate zilele de mare sărbătoare acel mesaj s-a terminat cu rugăciunea Angelus, dedicată misterului încarnării. 
A fost un mesaj implorator, prin care se cerea Salvatorului, identificat cu Lumina profetizată de Isaia, să invingă tenebrele din “inimile oamenilor”, din “relațiile dintre ei” și din “conflictele economice, geopolitice și ecologice”. 
Bergoglio l-a rugat pe Cristos, să fie lumină pentru  copiii ce suferă din cauza războaielor din Orientul Mijlociu și alte părti ale lumii, pentru popoarele din Siria, Tara Sfantă, Ucraina, Republica Democratică Congo, pentru criza din Liban și Venezuela, pentru cine este persecutat pentru propria credință și pentru cine “emigrează în speranță unei vieți mai sigure”. 
O lumină care să fie “consolare pentru Irakul străbătut de tensiuni sociale, și pentru Yemenul încercat de o gravă criză umanitară”. 
Principalul far spiritual al lumii noastre este îngrijorat deci de aceleași tenebre care ne ingrijorează pe toți cei ce ne păstrăm simțul responsabilității sociale. 
Mai mult chiar decât în anii trecuți, în tenebrele sfârșitului de an 2019 s-au ascuns umbrele amenintătoare ale dezagregării solidaritătii umane pe care oameni indrăzneti și clarvăzători au încercat să le eschiveze punând în funcțiune un mecanism ideal de promovare al păcii și înțelegerii printr-o senină cooperare la scară continentală, în cadrul UE,  făcand tot ce este posibil că el să fie în deplină armonie cu tentativa de stabilizare a unei - utopice, pană acum - păci generale. 

Anul 2019 a fost - la nivel planetar - un an a răbufnirii războaielor reci și calde, al conflictelor economice latente, dar și al aspirațiilor totalitare, deghizate de lideri improvizați sau de profesioniști ai demagogiei, în multe centre de decizie, în discursuri golite de semnificația concretă a conceptelor democrației. 
A fost și un an al surprizelor: s-au clătinat multe din mecanismele care timp de decenii au contribuit la stabilizarea lumii. 
S-a dovedit aproape inutilă consultarea colegială din Grupul celor 7. 
Din el lipsește de mai multă vreme acel +1 fără de care lumea, vrem nu vrem, pare să poată fi guvernată doar de un singur actor statal, în ultima vreme întruchipat de un personaj imprevizibil, turbulent și coleric. 
A fost anul în care interesele unor pături ultraminoritare în raport cu populația planetei au prevalat asupra necesității echilibrului între straturile sociale, între puterea - financiară, economică, politică sau militară - și cetățenii de rând sau țările “de rând”, între popoarele pe care politici mesianice le-au promovate precum “călăuze” ale altora și popoarele destinate a servi intereselor păturii restrânse a interpreților aleși sau nealeși ai voințelor și intereselor altor popoare.      

Întunecatul tablou al lumii noastre făcut de o analistă laică a realitătii trecutului foarte apropiat precum aceea pusă pe hârtie de doamna Rahmann este, pe fond, complementar imaginii lumii zugrăvite de Papa Francesco. 
Primul sună, pentru puținii lectori ai articolului unui săptamanal de mare tiraj dintr-o țară puternic industrializată, ca un îndemn la luciditate, celălat că o invitație la iluminare interioară adresată celor care cred în lumina divină. 
În niciuna din cele două imagini ale prezentului nu este contemplată posibilitatea catastrofei imediate, un tip de reflecție lăsată de regulă profesioniștilor alergatului prin lume. 

La “îndatorirea de a scormoni în obscuritate” răspund de regulă ziariștii.               

În ziua de 20 septembrie 2019 un grup de “curioși” aparținând acestei categorii profesionale - compus din Christiane Hoffmann (n. 1967), Alexander Jung, Susanne Koelbl, Rene Pfister, Maximilian Popp, Alexandra Rojkov și Britta Sandberg - a publicat în săptămânalul “Der Spiegel” un lung articol ce sintetiza datele unei ample documentări în teren, însoțită, firește, de o reflecție comună asupra situației analizate. 
Aceasta privea tensiunile din aria Golfului Persic, generate de ciocnirea violentă dintre interesele Statelor Unite și aliaților săi întru dominarea politic-militară și economică a zonei și aspirațiile, interesele imediate și pozițiile politice al Iranului. 
Era examinată, firește, relația SUA-Iran din perspectiva ingrădirii raporturilor economice și politice ale acestui din urmă Stat și, pe cale de consecintă, a subminării capacitătii sale de influentă asupra evoluțiilor politice din aria Orientului Apropiat și Mijlociu prin acea politica de containement promovată în dauna Iranului în aceeași zonă de către Statele Unite. 

Nu mai este cazul să o spunem, dar oricum este cazul să-i reamintim cititorului că respectiva politică, ridicată la rangul de doctrină strategică, orientează politica externă a Statelor Unite din anul următor sfârșitului celui de al Doilea Război Mondial. 

Germenii săi se găsesc într-o “lungă telegramă”, de 8000 de cuvinte, trimisă în data de 22 mai 1946 “Centralei” de însărcinatul cu afaceri ad-interim al SUA la Moscova, George Kennan, telegramă al cărei eșafodaj de idei s-a regăsit ulterior în conținutul articolului «The Sources of Soviet Conduct», publicat de același Kennan un an mai târziu (1947) în prestigioasa revistă “Foreign Affairs”. 
Textul pus la dispoziția cititorilor prezenta pe larg strategia “îngrădirii” / “izolării” (containment) expusă în **nuce** în telegrama plecată de la Moscova în anul anterior. 
Viziunea strategică a lui Kennan din acel moment a devenit steaua polară a strategiei americane la scară globală și a înlocuit în politca externă a SUA și a aliaților săi doctrina “roll-back”. 
Titlul articolului-reportaj din “Der Spiegel” suna că o sinistră prevestire: “Kriegsgefahr am Golf. Ein Fanatiker, ein Hitzkopf und der Unberechtenbare” (“Pericol de război pe Golf. Un fanatic, un cap înfierbântat și un imprevizibil”). 
Nu era scris de amatori. 
Coordonatoarea grupului de semnatari, doamna Christiane Hoffmann, persoană cu o solidă formație culturală, a fost între 1994 și 2012 corespondent al FAZ (“Frankfurter Allgemeine Zeitung”) în diferite capitale: la Moscova intre 1996-1999, la Teheran intre 1999-2004, la Berlin intre 2010-2012 etc. 
Toți ziariștii grupului au experiențe profesionale solide și sunt cunoscuți în presa germană că persoane cu discernămant în evaluarea datelor ce pot contribui la caracterizarea temeinică a unui fenomen politic sau social supus analizei. 
În articolul lor se pleacă nu întamplător de la atacurile cu drone care în 14 septembrie 2019 au distrus două enorme instalații de extragere și prelucrare a petrolului din Arabia Saudită, aflate la Abqaiq și Khurais, prima fiind cea mai mare din lume și proiectată pentru rafinarea a 70% di petrolul extras de Aramco. 
Atacul a făcut să scadă producția suadită de petrol cu 5,7 milioane de barili pe zi, adică echivalentul a 5% din producția zilnică mondială. 
Imediat s-a creat o tulburare remarcabilă atât pe piață produselor petrolifere și pe piețele financiare ale lumii. 
Atacul instalațiilor petrolifere - efectuat la 3 luni distantă de la doborârea unei drone de recunoaștere aeriană americană deasupra strâmtorii Hormuz de către forțele militare iraniane, motivată, conform declarațiilor iraniene, de incălcarea teritoriului aerian - părea a putea fi atribuit de către saudiți (și inevitabil și de amicii lor americani), în ciuda absenței unor probe sigure, inamicului jurat: Iranul. 
În mare viteză secretarul de stat Mike Popmpeo s-a deplasat la Ryad, unde în ziua de 18 septembrie l-a întâlnit pe printul moștenitor Mohammed bin Salman, omul “forte” de la Ryad, intrat în analele istoriei contemporane că patron al grupului de asasini ce în plină zi au “secționat” într-un consulat saudit de la Istanbul cadavrul unui incomod ziarist, Kashogi pentru a-l putea face să dispară în valize diplomatice. 
Ce și-au spus cei doi nu ne este dat să știm, dar cu sigurantă s-a discutat despre interesele comune și mai ales despre cui i se poate atribui atacul descris mai sus, care, logic, impunea o reflecție și din partea țării care deși nu își mai alimentează economia cu materiile energetice provenind din zona Golfului, fiind de ani buni autosuficientă, tine a fi garantul libertătii traficului petrolifer prin strâmtoarea Hormuz, prin care trec vasele ce alimentează cu petrol economia Chinei, Japoniei și Indiei, țări cu ale căror industrii sunt puternic legate industria și comerțul SUA. 
Pentru autorii articolului din “Der Spiegel” atacul instalațiilor saudite părea a se înscrie în linia strategiei “a te opune cu presiuni la presiune” practicate de iranieni. 
Ceea ce nu i-a împiedicat să observe că în fond nu are importanță dacă acest atac a fost organizat de Iran sau un aliat al său din regiune: ceea ce contează în ce privește urmările ar fi fost doar faptul că Statele Unite și Arabia Saudită “sunt convinse că în spatele său se află Iranul” și că această convingere poate să facă astfel încât “Orientul Mijlociu să alunece în război”. 
Într-un război care de altfel li se părea ziariștilor germani că a și început. 
Un război “straniu, de tip nou nou, al secolului al 21-lea, declanșat fără declarații formale, în care fronturile sunt confuze și terenurile ciocnirilor sunt numeroase”, desfășurat cu arme convenționale pe teren și în aer, dar și neconvenționale, teleghidate și impersonale, precum virusurie din spațiile virtuale. 
M-a izbit o frază în acel articol: “Este un război care dezorientează, asupra căruia nimeni nu are cu adevărat controlul, nici măcar cel care îl conduce”. 
După care urmează o afirmație peremptorie: “Un Trio infernal dă foc regiunii. 

El este compus din: 
Donald Trump, președintele Statelor Unite care printr-o politică agresivă și neconcludentă a împins în haos o regiune deja fragilă; 
Mohammed bin Salman, zis MBS, prințul moștenitor saudit tânăr și fără scrupule, care cultivă rivalitatea cu Iranul și în același timp continuă un război sângeros în Yemen, și 
Ali Khamenei, ghidul suprem al Iran, un fundamentalist șiit călit de patruzeci de ani de bătălie continuă a republicii islamice împotrivă “marelui Satana” de la Washington.  

Nu putem să nu constatăm, că și colegii ziariști germani, că după atacul asupra obiectivelor saudite, care avea toate caracteristicile unei acțiuni tip “contra-presiune” dirijată de Teheran, președintele Trump, ce părea gata a se angaja într-un conflict a oscilat între intenția de a interveni, promisiunile de acordare protecție saudiților - de altfel imediat negate - și amenințările cu un ultimatum, și el retractat. 

În realitate regiunea respectivă a luat foc de multă vreme, din 1979, și pompierii, de la Jimmy Carter la Bush Senior și de la Clinton la G. W. Bush și  președintele Trump,  nu au reușit decât să toarne pe rand benzină (mai multă sau mai puțină) peste foc, în unele cazuri străduindu-se a da impresia că au turnat apă, precum mi se pare că s-a întâmplat în timpul președinției Obama. 

Odată cu semnarea în 2015 a Tratatului de non proliferare nucleară și limitarea cantitătilor producției de uraniu imbogătit (Jcpoa), Iranul părea a nu mai reprezenta decât un pericol relativ și evitabil pentru stabilitatea regională și pacea lumii. 
Limitarea sancțiunilor economice impuse de SUA împotrivă acelui Stat păreau la rândul lor să deschidă drumul spre o relaxare a raporturilor cu economia iraniană în măsură, la rândul său, să faciliteze flexibilizarea politicilor interne și externe ale conducerii șiite. 
N-a fost să fie așa. 

Implicarea Iranului în Irak, Siria și Liban a complicat mult raporturile acestuia cu Statele Unite și a reactivat ingrijorările privind securitatea Israelului. 
Suprapusă această situație peste creșterea influenței Rusiei în zonă prin participarea activă a forțelor sale armate de partea alawitilor sirieni la demolarea efemerului dar temutului Stat Islamic, cât și peste ambiguitățile Turciei în ce privește poziția fată de același Stat Islamic, în cadrul căruia au prevalat în plan militar elementele extremiste sunnite, de care abilul și imprevizibilul (ca și Trump) președinte Erdogan s-a folosit din plin pentru anihilarea tentativelor independentiste kurde, exploatate de SUA în scopul dezangajării trupelor sale din operații devenite nepopulare în patrie, avem în fața ochilor, schițat sumar, un cadru geostrategic de o extraordinară complexitate. 

În meandrele sale inițiativele Iranului s-au orientat prevalent spre consolidarea “semilunei şiite”, adică a prezenței şiite în teritoriul ce se extinde din Iran, trecând prin inima Irakului și partea centrală a Siriei, până în Liban și pe coastele Mediteranei. 

Acesta și nu altul era planul strategic al generalului Soleimani, omorât zile trecute de o explozie a unei rachete impersonale, trasă dintr-o dronă și ea impersonală, deoarece dirijată de la mare distanță de o persoană non-persoană, care probabil nu știa pe cine omoară, un individ fără identitate, în uniformă sau haine civile, care oricum a urmărit (instalat într-un birou tehnologizat și confortabil) de la un pupitru un vehicol ce parcurgea o stradă ce ducea de la aeroport la reședință primului ministru al unui stat (teoretic) suveran, Irak, pe teritoriul căruia trupele americane au “sosit” în 2003 pentru a elibera țara de un Tiran, rezultatul eliberării constând în faptul că au generat  un măcel care încă nu s-a sfârșit, un măcel mult mai sângeros decăt sângeroasele fapte de represiune ucigașă atribuite lui Saddam Hussein. 
Soldații unora dintre aceste trupe, aflate “pe teren”, au fost invitați, post factul, de autoritătile unui stat cu instituțiile distruse, cu armata împrăștiată în patru vânturi, cu orașele făcute praf, cu conflicte etno-religioase dintre comunități împinse la paroxism,  să mai rămană “pe teren”, că apărători ai păcii și liniștii publice și că instructori ai forțelor militare și de securitate internă ale fantomaticului “nou Irak”. 
Președintele Trump susține că Soleimani a fost lichidat deoarece era un asasin care punea la cale grozăvii. Iranienii în schimb îl consideră un martir și l-au inmormântat că atare, sub ochii televiziunilor din întreagă lume. 
Poate cineva să spună că emoția resimtită în Iran de moartea unu personaj precum Soleimani este o farsă propagandistică? 
Nu am alt termen de comparație în ce privește autenticitatea participării emotivă a unui popor la o ceremonie funebră decât mulțimile inlăcrimate ale americanilor prezente a trecerea prin mai multe state a convoiului feroviar ce îl ducea la Washington pe Președintele John Kennedy, asasinat cu lașitate la ordinul nu se știe bine cui. 

Doamna Elisabeth Warren, care concurează la investitură democrată pentru alegerile prezdentiale din toamna acestui an în SUA, evident împotriva republicanului Trump, și care și-a lansat campania  propunând un nu foarte bine precizat “big, structural change” despre care așteptăm și amănunte, susține că practic Generalul Soleimani a fost asasinat. 

Alte peroane legitimează ceea ce dna Warren – care nu știm încă dacă va obține investitură democrată pentru a concura la alegerile prezidențiale al căror vot se presupune că un alt concurent (actualul președinte Trump) a vrut deja să le influențeze prin reușită misiunii ce a produs un martir şiit – numită asasinat. 

Câteva capete pătrate susțin că în “operația specifică” nu a fost încălcat dreptul internațional. 
Cazul este oricum spinos din punct de vedere juridic. 

În ultimele zile în presa internatională s-au formulat unele perplexităti în legătură cu “platforma juridică” de pe care a acționat Trump, o persoană atât de impetuoasă încât permanent conferă inițiativelor personale, adesea ieșite din tiparele legii, cutumelor guvernării sau multilateralismului bazat pe acte conștient și anterior semnate de alții, o “valență politică” sui generis, inzestrată de el cu o atotputernicie quasi-divină, producătoare de “certificat de legalitate”. 
Întrebarea pe care și-o pun unele persoane, care în mod sigur nu și-au pierdut uzul rațiunii, este dacă un șef de stat (în cazul de față al națiunii cea mai înarmată din lume) poate să își permită să ordone uciderea uneia din primele trei persoane din fruntea unui alt stat  (Iranul, care nu este comparabil cu Grenada sau Andorra) pe teritoriul unui stat terț, teoretic suveran (Irak), nepus sub tutela nimănui și membru al ONU, folosindu-se de un aeroplan pilotat de la distanță și decolat dintr-o bază dintr-un al patrulea stat (Qatar?). 
Dacă răspunsul este “nu!”, atunci acel șef de Stat de poate fi pus sub acuzare de care jurisdicție și în fața cărei Curți?  

Alte persoane, precum președintele Macron, care pe urmele gloriosului General De Gaulle nu scapă ocazia de a reafirma suveranitatea franceză în toate chestiunile care privesc cedări de suveranitate (în principal către Uniunea Europeană), nu afirmă direct că nu a fost încălcat dreptul international, dar se complimentează cu Trump pentru reușită eliminării periculosului general, fără să precizeze că racheta care l-a omorât nu era lansată de o țară ce proteja un pluton de jandarmi trimis de Curtea Europeană pentru Drepturile Omului de la Haga pentru a aresta pe cineva acuzat de a fi comis crime împotriva umanității, aflat pe o stradă din Bagdad ca persoană oficială, în vizită la un prim ministru. Pe care se pare că intenționa să-l sfătuiască să-i invite pe “oaspeții” civilizatori să se intoarcă acasă. 
Alte capete mai luminate, printre care și cel al lui Adrian Năstase, persoană despre care s-ar putea spune orice (ca despre oricine de altfel), dar nu că nu cunoaște dreptul internațional, susțin că a fost vorba de o încălcare a dreptului internațional.   

 Desfășurarea ceremoniei funebre de la Teheran nu a putut să nu dea de gândit oamenilor cu capul pe umeri. 
Ura împotriva Americii s-a accentuat în rândurile şiiților după revenirea la sancțiunile economice reimpuse de SUA după ieșirea din Tratatul nuclear. 
Revin timpurile penuriei și izolării. 
Ca atare o imensă frustrare a penetrat pături largi ale populației și uciderea generalului Soleimani a făcut că actul respectiv să aibă o capacitate explozivă. 
Desigur, într-un conflict militar direct Iranul nu are nici cea mai mică șansă în față SUA. 

“Salba de perle”, cum este denumit în jargon lanțul de baze – veritabilă centură mondială de siguranță a SUA - ce plecând din Groenlanda traversează Europa, Orientul Mijlociu, Africa, Oceanul Indian, Mările Chinei și Japoniei, pentru a se opri în insula Guam, își va reorganiza la iuțeală logistica. (a se vedea Fig.1 – cf. “Limes”, nr. 12 /2019). 

Iranul poate fi făcut pulbere, evident după repoziționarea unitătilor tehnologic și strategic adecvate unei operații de anvergură planetară. 
Conform promisiunilor pre-electorale constând în retragerea trupelor de pe teatrul Prientului Mijlociu, o parte din efectivele americane de pe diverse câmpuri de luptă se retrăseseră sau erau pe cale de a se retrage la bazele din SUA sau în ale baze. 
Abia ajunse unele au făcut deja stânga-împrejur. Era inevitabil. 

Deja primele semnale ale faptului că iranienii nu pot însă trece peste afrontul american s-au văzut: în noaptea de marți spre miercuri 8 ianuarie două baze americane din Irak au fost bombardate cu rachete balistice de provenientă iraniană. 
Un răspuns american este și el inevitabil: “disproporționat”, precum a proclamat președintele Trump.

   

Fig.1 – cf. “Limes”, nr. 12 /2019

Personal cred că liderii țărilor cu mare forță militară și economică trebuie să dea dovadă e echilibru, moderație și înțelepciune. 
Altminteri se riscă a se intră în vârtejul provocărilor perverse care duc către moarte și distrugere. 
Statele Unite au în spate un secol de dominație imperială a lumii: asumându-și singură dificultatea administrării treburilor delicate ale acesteia riscă să piardă simțul proporțiilor, mai ales în cazul în care decizii fundamentale sunt lăsate la latitudinea unei singure persoane. (Cf. Fig. 2 - cf. “Limes”, nr. 12 / 2019) 
La Washington mulți speră că iranienii nu vor întinde coarda. 
Și că cel puțin unul din personajele acelui “Trio Infernal” despre care se vorbea in reportajul din “Der Spiegel” este capabil a se gândi și la consecințele propriilor acte. 

(Comentariu de Grigore Arbore)