Publicat: 24 Mai, 2020 - 00:00
Share

Amintirile foştilor deţinuţi politici. Mai interesează pe cineva aşa ceva în zilele noastre? Foşti deţinuţi politici? Ceauşescu, anii  1980, Securitatea, Aiud? Câţi dintre cetăţenii societăţii de azi au cunoştinţe  reale despre acea perioadă în care am trăit înainte de 1990- circa douăzeci de milioane de oameni- încercând să supravieţuim?!

Szocs Geza

 

 În primele zile ale primăverii, într- o seară liniştită, cu puţin înainte de declanşarea primei ordonanţe militare, ca urmare a pandemiei de COVID19, la vestita librărie  „Cărtureşti” a avut loc un eveniment ocazionat cu lansarea unei cărţi pe care o poţi aprecia ca un regal al secolului al XXI-lea. Despre ce a fost vorba de fapt:  la editura Polirom a văzut lumina tiparului o carte de excepţie a fostului deţinut politic Borbely ERNO – „Academia Politică de la Aiud”-Deţinuţii politici din România anilor 1980, ediţie îngrijită de Dalia Bathory şi  Andreea Cârstea.

          Volumul de faţă este cu atât mai valoros cu cât, dincolo de aspectele de detenţie, aduce în prim-plan elemente importante de istorie socială din ultimii 40 de ani, expuse cu francheţe de cei care au avut tăria să ducă până la capăt o luptă refuzată de cei mai mulţi dintre compatrioţii lor, din România comunistă sub dictatura lui Ceauşescu.

          Se identifică experienţele bogate ale intervievaţilor prin esenţele definitorii ale parcursului individual cât şi pe cele ale societăţii româneşti de la evoluţiile comuniste ale anilor 1980 până la transformarea capitalistă a anilor 2000.

          Unul dintre protagoniştii acestei cărţi de excepţie este şi fostul comandant de cursă lungă, omul care a fost cel mai tânăr comandant din lume, la frageda vârsta de numai 26 de ani!!!

 

Academia politică de la Aiud

 

Intr-un final s-a luat decizia de a fi transferat de la Rahova la Inchisoarea Aiud. Aici lucrurile pentru mine s-au schimbat fundamental, asta insemnand că dupa doi ani de zile mi-au fost scoase lanturile de la maini si de la picioare. Am avut o senzaţje cu totul si cu totul nefireasca, nu mai stiam sa merg. Va daţi seama, dupa doi ani de zile cu lanturi la maini si la picioare nu mai stiam să-mi folosesc mainile. Timp de doi ani am mancat asa, ma stergeam la fund, asa, intr-o parte, am facut baie cu aceste lanturi, aveam imbracaminte adaptata unei asemenea situaţii. Aceste lanţuri nu erau usoare, aveau circa 25 kg si gânditi-va ce poate însemna in momentul in care ti le dau jos. Călcam de parca nu aveam greutate, parca eram in stare de imponderabilitate.

Mi-a fost destul de greu pana m-am adaptat si pana am reusit sa-mi revigorez simturile, atat mersul, cat si comportamentul cu mainile. S-a intamplat si lucrul ăsta. Odata ajuns la Aiud, dupa o luna de asa-zisa stare in care am fost tinut izolat, am fost bagat in randul detinuţilor politici de la vremea respectiva. Aici am intalnit oameni care, intr-adevar, au facut ceva meritoriu si care, in noianul de disperare, au insemnat o picatura in marele ocean al comunismului si au contribuit la determinarea caderii comunismului in Romania. Ar trebui sa nu uităm că orice fapta, cat de minora, a existat si a fost trecuta in catalogul faptelor, care au fost contorizate undeva, astfel ca lumea civilizata nu ne-a lasat si tot impul a cautat sa vorbeasca despre ele, ca un argument impotriva dezminţirilor care se dadeau fata de actiunile noastre: ca ar fi fost fapte antisociale, ca nu eram impotriva regimului, ci eram niste dezaxaţi.

Eu nu-i enumar pe cei cu care m-am intalnit, ca ei probabil vor face parte din acest lung serial. Vreau sa spun ca aici am intalnit oameni cu care am avut un schimb constructiv de pareri si de idei, de la care poate am invaţat multe poate am transmis la randul meu pareri si idei si, pentru mine, cei cinci ani; facuti, in afara de cele doua facultati, Institutul de Marina si Facultatea de Drept, au insemnat inca o facultate. O facultate mai puternica si mai aproape de ceea ce inseamna omul, o facultate pe care n-as dori sa o faca mulţi.. N-aş dori-o, deoarece pentru mine se pare ca rascumpararea pacatelor a trebuit să treaca printr-o suferinţă. Am invaţat şi cat de mult poate sa duca omul. Şi că omul e o fiintă careia, conform proverbului, ,,Sa nu-i dai cat poate sa duca"; poate sa treaca prin multe si, daca are credinţă in Dumnezeu si crede intr-o idee, va reusi si va invinge.

Sigur ca eram, chiar si in inchisoare, chiar si dupa gratii, chiar legat cu lanţuri, o persoana incomoda pentru regimul lui Ceausescu. Eram incomod pentru că in fiecare zi, daca nu in fiecare zj, de cel putin doua sau trei ori pe saptamană, Europa Libera si alte posturi Internationale vorbeau despre fapta noastra, cu atat mai mult cu cat deja devenisem, din persoane naţionale, internationale. De ce sa nu spunem: nu facusem orice fel de fapta. Sigur ca, daca ar fi reusit, probabil ar fi fost cu totul altceva, dar si asa pentru regimul Ceausescu ea a fost o mică bomba, un mic cutremur, poate de intensitate mai mica, dar in timp a insemnat foarte mult. Şi spun acest lucru pentru ca am vazut reacţiile internaţionale si am vazut cum, revoltata, lumea civilizata a cerut in nenumarate randuri eliberarea noastra. Au demonstrat in faţa ambasadelor Romaniei in diverse capitale occidentale, au strans fonduri pentru eliberarea noastra, au scris carţi- si aici un merit cu totul si cu totul aparte, pe care ar trebui sa-l consemnam, este al mamei mele, care a suferit extraordinar de mult si careia i-am si dedicat un motto al primei cărti pe care am scris-o, Nu-mi omorâţi copilul”, si in care spuneam: ,,Desi in libertate, un om suferea mai mult decat mine, mama". Este drept si cuvintele acestea au taria lor, au tăria lor cu atât mai mult cu cat ea nu mai există. O spun pentru ca aceasta fiinţă, in afara de faptul ca a fost batjocorita in toate felurile, in sensul ca a fost înjurata, chinuita, a fost renegata de societate, a trait si groaza a ceea ce inseamna dezumanizarea. O spun cu lacrimi in ochi si relatez aceste lucruri numai si numai ca sa nu se mai repete asa ceva, macar in societatea romaneasca.

Poate e mult, poate e puţin ce v-am spus pana acum, dar sa stiţi ca imi e foarte greu sa vorbesc despre cat de inumani au putut fi cu mine, cand, de altfel, ce le mai puteam face eu? Eram închis intr-o celula, eram la îndemana lor, si, cu toate acestea, am ajuns in situaţia in care am mai stat inca circa doi ani de zile intr-o recluziune totala. Am fost bagat intr-o celula a Aiudului, de 2,5 m pe 3, cu 4 m inalţime, o celula care nu avea pat, nu avea WC, nu avea absolut nimic. Nu avea lumina, lumina zilei. Aici am fost ţinut intr-o bataie de joc, conditionat de faptul ca doar-doar s-ar intampla ceva cu mine, cu sanatatea mea, cu modul meu de viata, nu se dorea altceva decat distrugerea psihicului meu. Daca au vazut ca nu ma pot termina fizic si psihic, au incercat o strategie rusinoasa. M-au luat si m-au transferat la Spitalul Jilava. Aici ma asteptau doi generali de Securitate si, in termeni foarte draguţi, incercand un dialog cu mine, voiau sa-mi smulga o scrisoare, sa transmită Occidentului ca, de fapt, n-am nevoie de ei si ca ma inteleg foarte bine cu oficialitaţile de aici, ca ei ne acorda munca. Sigur ca ei n-au inţeles niciodata ca pentru mine comunismul nu mai exista sau ca era de partea cealalta a fileului, iar eu de muncit la comunisti nu voi mai munci niciodata. Raspunsul meu a fost ferm, ca nu putem continua dialogul atata timp cat nu discutam in aceeasi limba. Pentru mine, chinurile prin care am trecut si cum am fost pedepsit erau mult prea mult ca sa mai accept un compromis in viata mea. .,Mi-e rusine de dumneavoastra, domnilor generali, că aţi  ajuns in situaţia in care va umiliţi in faţa mea." Sigur ca nu le-a picat foarte bine acest raspuns, n-a fost deloc pe placul lor, a determinat sa fiu transferat la Galaţi si acolo sa mai fac inca un an de zile intr-o alta recluziune totala, intr-o veche închisoare care actualmente nici nu mai exista, a fost daramata.

B.E.: Inainte de momentul '89, prin angajaţii si ofiţerii sai, Securitatea a fost prezenta si in inchisori si, dupa cate stiu, au existat turnatori printre deţinuti, chiar si printre cei politici. Ce aţi putea spune despre aceasta?

F.S.: Niciodata nu am avut o parere buna despre Securitate, care, de fapt, nu-si facea obiectiv treaba, ci se ocupa in primul rand cu oprimarea si cu injosirea fiinţei umane. Treaba lor ar fi fost in mod firesc sa supervizeze o eventuala evadare, o eventuala scurgere de informaţii, de creare de grupuri diversioniste şi nicidecum ceea ce faceau, de a ne umili efectiv sau de a ne aduce intr-o stare degradanta ca oameni. Sigur ca cel care vedea aceste lucruri nu avea altceva de făcut decat sa priveasca pasiv. Parerea mea este ca acesti oameni erau la randul lor dezumanizaţi si executau precum roboţii o anume comanda primita de la centru. De foarte multe ori amplificat, ca sunt convins ca nu Ceausescu daduse orrdin ,,Bate pe ala!" sau ,,Pune pe ala in lanţuri!", o faceau ei, pentru ca, la randul lor, erau oameni lasi, care in primul rand vedeau in noi niste dusmani ai poporului, pentru ca asa li se inoculase de catre putere, si niste tradatori, si atunci sigur ca cu asemenea oameni nu te poţi comporta decat intr-un anume fel.

Cat ii priveste pe cei care sufereau alaturi de noi in celule, mi se pare degradant si neonest sa traiesti intr-o celula cu unul cu care împarţi puţina bucata de paine pe care o ai si apoi sa te duci sa-1 tradezi vizavi pentru un bonus pe care il puteai avea la o adica de la acel ofiter sau subofiţer caruia ii spuneai puţin  din viaţa aceluia care nu a acceptat compromisul cu Securitatea. Sigur ca am intalnit si eu foarte mulţi din aştia, ii stiam si nu i-am acceptat ca atare si probabil ca pentru mine ei sunt o deziluzie a fiinţei umane si nu pot sa am faţă de ei decat sentimente de jalnica apreciere. Las la mana lui Dumnezeu pedepsirea celor care au facut asemenea fapte.

Trebuie sa spun ca au aparut, in randul deţinuţilor politici, deţinuţi asa-zisi politici, care n-aveau nimic in comun cu asta, care facusera fapte de drept comun si care, pe linia Securitaţii sau fiind chiar securisti acoperiţi, apareau in randul nostru, iar mesajul lor era de a cauta prin toate mijloacele sa ne determine să renunţăm la ceea ce insemna pentru noi, mai mult decat orice, ideea de libertate

Ştiu eu, cinci ani inseamna mult din viaţa unui om, cu atat mai mult cu cat sunt unii

din anii cei mai frumosi ai vieţii. 30-35 de ani este varsta la care orice tanar işj doreste afirmarea, vrea sa munceasca, sa iubeasca, sa iubeasca tot ce a creat frumos omenirea, sa ii simta aproape şi sa-si ia locul printre cei dragi. In cei cinci ani am trait totusi într-un ritm cazon si m-au determinat sa am mari semne de întrebare faţă de fiinta umana si sa-mi reconsider poziţia fata de mulţi dintre semenii mei. Şi aici nu cred ca ar fi cazul. sa dau vreun nume, pentru ca e prea mult deja sa mai incepem sa condamnam cand ei, de fapt, sunt condamnaţi.. Cineva acolo sus ne vede pe toţi, modul in care privim si acceptam aceasta lume si aceasta viaţă.

As lua momentul 22 decembrie 1989, cand in Romania deja s-a declansat revoluţia populara. Eram la Aiud in celula numarul 17 si [daca] in fiecare zi auzeam zgomote specifice, care însemnau ducerea oamenilor la munca, forfota disperata care aparea dimineaţa sau seara cand ii baga in celule, am constatat ca [atunci] era o liniste nefireasca. Sigur ca pentru fiecare dintre noi traiul in captivitate inseamna un alt mod de a-ţi adapta simţurile. Poate auzeam mult mai bine, ţi se dezvolta simţuri pe care probabil nici nu le-ai controlat la un anume moment. Noi stiam deja unde se gaseste gardianul, din ce parte vine, unde se duce, la ce vizeta e, parca sirnţeam lucrurile astea. Viata in captivitate nu este orice viaţa si ca atare si comunicarea dintre noi se facea de foarte multe ori pe anumite semnale fonice. Ne gasisem modalitati sa comunicam intre noi la un moment dat, trecand peste orice e omenesc posibil. Deci am constatat aceasta tacere nefireasca si faptul ca, dintr-odata, cei care ne pazeau au devenit foarte familiari cu noi.

In jurul orei 1 a zilei de 22 decembrie se deschide celula, prima celula in care stateam eu, dupa care urmau ceilalţi, si maiorul Burs, care era pe vremea aceea educatorul inchisorii Aiud, a venit la mine, m-a luat de umar si mi-a spus: ,,Haide, iesi afara, ca esti liber". Probabil ca au fost puţine momente in viaţă cand am simţit ca-mi fuge pamantul de sub picioare si am zis: ,,Decat sa mă omoraţi afara, mai bine sa mor aici in celula". El s-a speriat si a zis: ,,Dar nu, n-are rost sa te sperii si sa spui un asemenea lucru, pentru ca n-am venit sa te omor". ,,Bine, atunci de ce ati venit la mine? Daca e asa, de ce nu mergeţi si la ceilalţi, la celule, sa le spuneţi acelaşi lucru, si aţi venit direct la mine?"

Sigur ca el, in disperare de cauza, s~a dus, a deschis celelalte celule. Ne vedeam. Erau probabil cinci ani de zile de cand nu ma vazusem cu lancu, ma imbraţisez cu el si fug repede in locul unde exista un televizor. Il deschid si pun mana pe o informaţie mai mult decat adevarata. Era momentul cand lliescu comunica ţării cum cuplul dictatorial Nicolae si Elena Ceausescu a fost demis şi tara a intrat pe un nou fagas, eliberarea deţinuţilor politici si asa mai departe. Lucrurile n-au mers tocmai precum ziceam noi si, in scurt timp, apare comandantul cu înca o persoana, daca nu ma insel era vorba de maiorul Târţan, comandantul inchisorii10.

 

 

Tag-uri Geo: