Publicat: 26 Martie, 2020 - 00:00

În condiţiile gravei situaţii prin care trece (şi) ţara noastră ca urmare a catastrofalei crize sanitare (a cornavirusului), peste care se suprapune și criza economică, în care peste un milion de salariaţi sunt în şomaj tehnic, menţinerea „Facilităţilor fiscale și a privilegiilor sociale” vor parazita şi mai grav întreaga societate.

În timp ce situaţia devine catastrofală pentru milioane de cetăţenii oneşti:

1) imensul aparat funcţionăresc se menţine intact, cu veniturile sale consistente și

2) „frauduloşilor demnitarii de lux” şi „ipocriţilor justiţiari suprastatalii” li se menţin privilegiile sociale exorbitante, făcute de ei, pentru propriul lor interes, prin emiterea unor „legi speciale”.

 

Din cauză că, în frecvente cazuri, se discută despre „sistemul fiscal” și „facilităţi fiscale”, dar fără să li se cunoască sensul și conţinutul lor real, sau fără ca aceste noţiuni să se folosească cu sensul și cu conţinutul lor real, se impun următoarele precizări.

Sistemul fiscal reprezintă totalitatea legilor prin care se reglementează stabilirea și încasarea impozitelor, taxelor și a contribuţiilor sociale.

Facilităţile fiscale reprezintă orice diminuare a veniturilor bugetare pe seama impozitelor, a taxelor și a contribuţiilor sociale pentru care s-au acordat, prin lege: 1) scutiri parţiale sau totale de plată; 2) cote reduse la plata acestora; 3) amânări sau eşalonări ale termenului de achitare; 4) reducerea materiei impozabile.

Exemple: scutirea, discriminatorie, a veniturilor salariale exorbitante, de până la zeci de mii de lei, de natură salarială de la plata contribuţiilor sociale peste un anumit plafon, derizoriu faţă de aceste venituri.

Deosebit de „facilităţile fiscale” sunt „privilegiile sociale parazitare”.

În timp ce „facilităţile fiscale” diminuează veniturile bugetare, „privilegiile sociale parazitare” cresc cheltuielile bugetare.

Privilegiile sociale parazitare” reprezintă orice creştere a cheltuielilor bugetare, pe seama unor măsuri legislative, prin care se acordă venituri suplimentare iraţionale, inechitabile și frauduloase unor persoane fizice și/sau juridice.

Spre exemplu, acordare de „pensii speciale”, adică de pensii care nu sunt stabilite pe baza contribuţiilor achitate, ci sunt plătite din banii publici sunt, efectiv și în mod real, privilegiile sociale parazitare.

Numeroase dintre privilegiile sociale parazitare, precum cele prin care se acordă „pensiile speciale”, îmbracă forme dintre cele mai perverse, inechitabile și ipocrite şi se acordă inclusiv prin încălcarea gravă a prevederilor art. 16 din Constituţia României prin care se proclamă „Egalitatea în drepturi”, prin care se dispune că „(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.” şi că „(2) Nimeni nu este mai presus de lege”.

Dispoziţiile art. 16 din Constituţia României sunt cel mai grav încălcate, deliberat, cu bună ştiinţă, de „frauduloşii demnitarii de lux”, şi de  „ipocriţii justiţiari suprastatalii” care, prin uzul şi abuzul funcţiei lor, s-au situat mai presus chiar şi faţă de Constituţie.

Spre exemplu, prin acordarea privilegiile sociale parazitare sub forma a aproape 100 de „legi speciale a pensiilor” s-a ajuns:

1) la mii de pensii lunare exorbitante, unele de până la 73.890 de lei lunar, total nemeritate, nemeritate din cauză că acestea nu au la bază principiul contributivităţii, principiu care se aplică tuturor cetăţenilor oneşti ai acestei ţări, și

2) la o creştere a cheltuielilor bugetare, pe cât de mare, pe atât de nejustificată economic.

Ca specialist în domeniul fiscalităţii am manifestat intense preocupări, timp de aproape 30 de ani, prin sute de articole (foarte uşor de verificat și pe Internet), pentru eliminarea haosului în acordarea facilităţilor fiscale după criterii: inechitabile; clientelare; politicianiste; ale unor grupuri (nelegitime) de interese; prin uz și abuz în emiterea unor „legi speciale” pentru propriul interes.

De circa 30 de ani nici nu se mai poate face nici chiar o situaţie reală și exactă cu toate aşa-zisele „facilităţi fiscale” acordate prin circa 100 de acte normative (în vigoare în fiecare an, nu pe totalul celor 30 de ani), unele facilităţi fiind atât de subtile și de deghizate în anumite prevederi legale încât sunt chiar destul de greu de sesizat.

Aceste circa 100 de acte normative au fost în vigoare în fiecare an (nu pe totalul celor 30 de ani), cu urcuşuri și coborâşuri, cu abrogarea unora și punerea în aplicare a altora.

Din anul 1989 și până în prezent au fost aproape 1.000 de acte normative prin care s-au acordat aceste aşa-zisele „facilităţi fiscale”, cu mii de articole.

Guvernanţii și parlamentarii ar fi puşi într-o situaţie foarte grea dacă li s-ar cere să prezinte o situaţie, clară și exactă, cu toate aceste aşa-zisele „facilităţi fiscale”, cu precizarea temeiului legal pentru fiecare.

Situaţia cu adevărat catastrofală la care s-a ajuns prin acordarea de „facilităţi fiscale” și de „facilităţi economice” se poate cunoaşte numai în condiţiile în care s-ar întocmi „Tabloul facilităţilor fiscale” și „Tabloul facilităţilor economice”.

Dar politicienii, parlamentarii, guvernanţii și conducerea ţării nu au interesul să prezinte aceste realităţi, care i-ar obliga (sub presiunea populaţiei, a mass-mediei etc.) să-și reconsidere radical atitudinea, fie și numai din punctul de vedere al acordării acestor facilităţi.

La situaţia catastrofală la care a ajuns România au contribuit toţi cârmacii acestei ţări, cu unele diferenţe, unii mai mult, alţii mai puţin.

În timp ce povara fiscală devine tot mai grea pentru cetăţenii oneşti, în timp ce aceştia au părăsit tot mai mult România din cauza corupţiei și a numeroaselor și gravelor inechităţi la care sunt supuşi, „frauduloşii demnitarii de lux” şi „ipocriţii justiţiari suprastatalii” s-au înmulţit tot mai mult, au devenit tot mai lacomi, mai hrăpăreţi, au emis tot mai multe legi pentru propriul interes fraudulos din banii publici.

Chiar şi în condiţiile actualei situaţii grave prin care trece ţara noastră ca urmare a catastrofalei crize sanitare (a cornavirusului), peste care se suprapune și criza economică, privilegiile acestora se menţin, chiar dacă este clar pentru toată lumea că ele agravează și mai mult situaţia întregii populaţii.

Oricât aş încerca eu să exprim cât mai bine aceste realităţi, nu voi reuşi să o fac aşa de bine precum a făcut-o genialul poet Mihai Eminescu și genialul istoric, scriitor și filozof Mircea Eliade, fapt pentru care, în cele ce urmează, prezint unele dintre citatele lor cu valoare de adevăruri axiomatice.

Citate din Mihai Eminescu.

„[...]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[...] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive”. (Eminescu, „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august, 1877, pg. 3.).

Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu despre politică).

Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882).

 „[...]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”. (Eminescu)

 „Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale”.

Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e sarunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[...]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală”. (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107.)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).

Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn”. (I.H. Rădulescu. Echilibru între antiteze).

După articolul „Piloţii orbi”, de Mircea Eliade.

Aceşti conducători invalizi, care nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt nimic din durerile poporului, sunt foarte bine descrişi de Mircea Eliade în articolul „Piloţii orbi”, publicat în revista Vremea, nr. 505 din 19 septembrie 1937, pe care îl prezint în sinteză și actualizat de subsemnatul. Pornind de la crima elitelor conducătoare româneşti care constă în pierderea instinctului statal şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care îşi apără puterea, Mircea Eliade a scris articolul „Piloţii orbi”, care constituie una dintre cele mai usturătoare lecţii ala istoriei, cu scopul ca politicienii, parlamentarii şi guvernanţii să nu mai stea surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla. Unele texte din acest articol au fost preluate aproape integral de subsemnatul în acest material, altele au fost adaptate pentru a exprima cât mai bine valabilitatea şi pentru perioada actuală a acestei usturătoare lecţii a istoriei predate cu aproape 80 de ani în urmă de genialul Mircea Eliade. Nu este vorba de o nicio contribuţie personală a subsemnatului în acest material, ci numai de preocuparea pentru ca tot mai multe persoane să conştientizeze asupra valabilităţii şi în zilele noastre a acestei usturătoare lecţii a istoriei predate de Mircea Eliade. Orice bun român ar trebui să citească tot articolulPiloţii orbide Mircea Eliade, foarte uşor de cunoscut accesând pe internetPiloţii orbi, de Mircea Eliade”.

Imoralitatea clasei conducătoare româneşti, care deţine puterea politică de la 1989 încoace, nu este cea mai gravă crimă a ei.

Că s-a furat ca în codru, că s-a distrus avuţia naţională în folosul străinilor, că s-a năpăstuit ţărănimea, că s-a introdus politicianismul în administraţie, în învăţământ, în sănătate şi în toate sferele vieţii economice şi sociale, că s-a distrus specificul naţional – toate aceste crime împotriva siguranţei statului şi toate aceste atentate contra fiinţei neamului nostru, ar putea – după o mult visată marea victorie finală – să fie iertate.

Memoria generaţiilor viitoare va păstra, cum se cuvine, eforturile şi eroismul poporului nostru din momentele cruciale ale istoriei – lăsând să se aştearnă uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat după anul 1989.

Dar cred că este o crimă care nu va putea fi niciodată uitată: anii care s-au scurs după 1989.

Ani pe care nu numai că i-am pierdut – dar i-am folosit cu statornică voluptate la surparea lentă a statului românesc modern.

Clasa noastră conducătoare, care a avut frânele destinului românesc după 1989, se face vinovată de cea mai gravă trădare care poate înfiera o elită politică în faţa contemporanilor şi în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politică.

Nu e vorba de o simplă găinărie politicianistă, de câteva miliarde de lei furate, de corupţie, bacşişuri, demagogie şi şantaje.

Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însăşi existenta istorică a neamului românesc: oamenii care ne-au condus şi ne conduc nu mai văd, sunt asemenea unor piloţi orbi”.

Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase şi mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europă – luntrea statului nostru este condusă de nişte piloţi orbi”.

Acum, când se pregăteşte marea luptă după care se va şti cine merită să supravieţuiască şi cine îşi merită soarta de rob – elita noastră conducătoare îşi continuă micile sau marile afaceri, micile sau marile bătălii electorale, micile sau marile reforme moarte.

Nici nu mai găseşti cuvinte de revoltă.

Critica, insulta, ameninţarea – toate acestea sunt zadarnice.

Oamenii aceştia sunt invalizi: nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt nimic din durerile poporului.

Instinctul de căpetenie al elitelor politice, instinctul statal, s-a stins.

Istoria cunoaşte unele exemple tragice de state înfloritoare şi puternice care au pierit în mai puţin de o sută de ani fără ca nimeni să înţeleagă de ce.

Oamenii erau tot atât de cumsecade, soldaţii tot atât de viteji, femeile tot atât de roditoare, holdele tot atât de bogate.

Nu s-a întâmplat nici un cataclism între timp.

Şi deodată, statele acestea pier, dispar din istorie.

În câteva sute de ani după aceea, cetăţenii fostelor state glorioase îşi pierd limba, credinţele, obiceiurile – şi sunt înghiţiţi de popoare vecine.

Statul (luntrea) condus de cârmacii orbi se lovise de stânca finală.

Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor.

Numai istoria ştia că nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de cea capitală: instinctul statal.

Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea instinctului statal şi în înfiorătoarea lor inconştientă, în încăpăţânarea cu care se luptă pentru putere şi pentru îmbogăţire.

Au fost elite româneşti care s-au sacrificat de bună voie, care şi-au semnat cu mâna lor actul de deces numai pentru apărarea acestui neam.

Clasa conducătorilor noştri politici, departe de asemenea sacrificii, într-un ceas atât de tragic pentru istoria lumii – face tot ce-i stă în putinţă pentru a căpăta şi a menţine puterea.

Elitele conducătoare româneşti nu gândesc la altceva decât la miliardele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta.

Şi nu în aceste câteva miliarde risipite şi câteva mii de conştiinţe ucise stă marea lor crimă, ci în faptul că măcar acum, când încă mai este timp, nu înţeleg să se pună în slujba ţării. […]

Tristeţea şi durerea îşi au izvorul în cârmacii orbi!

Clasa conducătoare, mai mult sau mai puţin românească, politizată până în măduva oaselor, se comportă ca şi când am avea înaintea noastră o sută de ani de pace, de prosperitate, ca şi când vecinii noştri ne-ar fi fraţi, cei din restul Europei unchi şi naşi, iar celelalte ţări rude apropiate, cu toţii de bună credinţă şi dorindu-ne numai bine.[…]

Românul de altădată, cu cele şapte inimi în pieptul de aramă, a ajuns un biet sărman care se luptă ca să-şi păstreze măcar o inimă obosită care bate tot mai rar şi tot mai stins.[…]

…Dar cârmacii (piloţii) orbi stau surâzători la cârmă, ca si când nimic nu s-ar întâmpla.[…]

Cârmacii orbi nu văd că nu prea mai avem nimic al nostru în această ţară, care pe alocuri nici nu mai pare românească.

Uneori, când sunt bine dispuşi, îţi spun că n-are importantă faptul că străinii au acaparat în mare parte România, căci ei, străinii, sunt oameni muncitori, eficienţi şi inteligenţi şi, dacă fac avere (pe bogăţiile şi pe munca noastră), averile lor …!? rămân tot în ţară.

Dacă aşa stau lucrurile … !?, de ce nu ne-am preda cu totul aceşti străini, să nu mai fim numai colonizaţi, căci ei sunt muncitori, eficienţi şi inteligenţi.

Dar un neam a cărei clasă conducătoare gândeşte astfel, şi-ţi vorbeşte laudativ despre calităţile oamenilor străini care-l acaparează – nu mai are mult de trăit.

Un asemenea neam, nu mai are însă dreptul să se măsoare cu istoria…, nu mai are loc în istorie.

Că piloţii orbi s-au făcut unelte în mâna străinilor – puţin mai contează după ce ţara ajunge în mâna acestora.

Clasa conducătoare (= cârmacii, piloţii orbi), de după 1989 încoace, nu numai că nu este îndurerată de faptul că am ajuns să nu prea mai avem nimic al nostru în această ţară, că ţara noastră nici nu prea mai pare românească, dar vorbeşte chiar laudativ despre calităţile străinilor care ne acaparează

Şi asta e destul pentru românul adevărat ca să înceapă să plângă.

*

Orice alte comentarii sunt de prisos.

  Conf. univ. dr. N. Grigorie Nicolae

Tag-uri Nume: 

Tag-uri Institutii: