Publicat: 19 Iulie, 2019 - 00:00
Share

               3. Birocratia supranationalà in fata destràmàrii aliantelor traditionale

Alegerile europarlamentare recente au pus in evidentà nu atat cresterea  numàrului de opozanti ai ideii unitàtii europene, cat consolidarea unei idei diverse despre cum crede electoratul cà va trebui sa arate aceasta.  Suveranistii nationali, de stanga si de centru-dreapta, nu vor ceda insà usor pozitiile castigate cu  trudà in favoarea unei impersonale democratii supranationale, la baza institutiilor càreia sà stea principiul reprezentativitàtàtii, acela càruia i se conformeazà si alcàtuirea Parlamentului European, din pàcate ineficient in exercitarea functiilor democratice ce se pàrea cà le-ar fi putut avea. Optiunile votantilor – o parte nu chiar relevantà din electoratele nationale -  care au trimis la Bruxelles proprii alesi – s-au exprimat adesea in functie de idiosincraziile avute sau de simpatiile fatà de guvernele nationale. Acesti votanti nu dau mandat: neagà si afirmà simpatii; nu sunt informati, de regulà, in legàturà cu ce vor face “reprezentantii” lor la Bruxelles sau Strasbourg. Odatà cu sfarsitul predominàrii in Parlamentul European , dupà recentele alegeri, a “dualismului” regrupàrilor politice transnationale majore, cea socialistà si cea popularà, se pune problema configuràrii unor regrupàri ad-hoc, care sa asigure o dialecticà in màsurà a nu exaspera confruntarea intre interesele nationale. Helmuth Kohl a avut in 1976, anul in care ca leader al CDU a pierdut alegerea in functia de cancelar in favoarea prestigiosului social-democrat Helmut Schmidt, idea extrem de eficace in plan politic de creare a Partidului Popular European (PPE), o regrupare de partide cu vocatie majoritarà in propriile tàri. Scopul declarat era acela de a agrega partidele democrat crestine si forte declarat conservatoare de centru dreapta in jurul unui program inspirat de idelurile si actiunile unor unor oameni de stat  Adenauer ,  Schumann, Alcide de Gasperi. Caracteristica PPE consta in faptul cà din el fàceau parte partide ce in mare parte se aflau la guvernare. PPE a creat terenul politic de acordare, dupà 1979, in Parlamentul European si in executivul UE, intereselor Frantei si Germaniei. Acest  teren a fost deschis ulterior si pentru interesele Italiei si Spaniei (dupà 1986).  Cu disparitia de pe scena PPE a componentei gaulliste (acum reprezentatà doar de Les Republicaines) si a slàbirii panà la anorezie a formatiei berlusconiane Forza Italia, binomul german democrat/social crestin german (CDU/CSU) nu mai are ca interlocutor valid in Europa “carolingianà” decat Partidul Popular Spaniol, slàbit si inlocuit la guvernare de socialistii lui Sanchez.  In mod evident, pentru asigurarea unei linii de continuitate a exercitàrii influentei asupta politicii  UE, binomul CDU/CSU avea nevoie de un suport si in partidele” din Est” membre ale PPE Intr-o situatie oarecum similarà se gàseste si regruparea de orientare socialistà si democraticà (S&D), lipsità de omogeneitate, in care au intrat si partidele derivate din pulverizarea sau reciclarea resturilor partidelor comuniste din Europa de Est. Partidele din  aceastà regrupare au avut  vocatie majoritarà in multe tàri de origine, incepand cu Franta  (unde au intrat intr-o crizà aparent ireversibilà) si continuand cu Germania (unde in ultimele manse electorale SPD a fost in continuà càdere). Social-democratia europeanà, datorità stabilitàtii relative a electoratului din Spania, Italia si Portugalia, parea a se fi “meridionalizat”.  Faptul cà la ora actualà in cele douà importante regrupàri la nivel european nu existà componente politice franceze care sà le intàrescà acestora  o linie  politicà in institutiile comunitare ridicà o serie de intrebàri in legàturà cu modul in care vor functiona acestea in perspectivà.  Panà la ultimele alegeri pentru PE ele au dominat scena politicà europeanà.  Consiliul sefilor de state si guverne ale UE nu putea sa nu tinà seama in indicarea presedintelui Comisiei, presedintelui PE,  Inaltului Reprezentant pentru Politicà Externà si Securitate, guvernatorului Bàncii Centrale Europene,  de greutatea specificà a curentelor de opinie publicà reflectate de guvernele nationale  si de orientarea voturilor , in timpul alegerilor europene, spre filoanele politice ce pot produce, prin aliante ad-hoc in jurul unei candidaturi,  majoritàti in PE.  In principiu acelasi mod de abordare a recomandàrilor pentru functiile “de varf” ale uniunii Europene ar fi trebuit sa regleze si lucràrile recentului Consiliu al Uniunii Europene. Care oricum trebia sa tinà cont de noutàtile apàrute in peisalul politic al Europei dupà alegerile pentru Parlamentul European din 26 mai 2019.  Cele mai importante noutàti s-au verificat in peisajul politic al Germaniei, “locomotiva Europei” a càrei fortà dde tractiune economicà conferà o fortà contractualà majorà in toate decizile cheie privind destinele Uniunii. Elemenele “surprizà”, dar oricum asteptate, au fost aici reprezentatet de saltul inainte al Verzilor (20,8 % din voturi), “càderea” SPD in clasamentul electoral national in a treia pozitie (ajuns la 15,5% din voturi, cu o pierdere de 11,8% fatà de legislative), de micsorarea greutàtii “binomului CDU/CSU (28,9%, cu o pierdere de 5 puncte fatà de legislative si 12 puncte fatà de europarlamentarele din 2014) in balanta electoralà si de relativa mentinere a pozitiilor  (fatà de alegerile politice anterioare) de càtre Alternative  für Deutschland (10,9% din voturi), formatie care in ultimii 2-3 ani a fost pradà  unor fràmantàri interne ce riscau s-o fractioneze. In Franta la alegerile europene  partidul Rassemblement National condus de  Marine Le Pen s-a afirmat ca prim partid cu  24,7% dei voturi in timp ce partidul impetuosului presedinte Macron a strans doar 21,5%. Si aici noutatea absolutà sunt verzii (lista Europe-Ecologie le Verts condusà de Yannick Jadot ) care se plaseazà in a treia pozitie cu 13,1% din voturi, in timp ce Republicanii si Socialistii au devenit nerelevanti, ei obtinand voturi cu putin peste procentul limità pentru intrare in Parlament. In altele tàri lucrurile au mers conform previziounilor. In Ungaria partidul lui Orban,  a càrui linie politica a provocat critici provenite chiar din randurile PPE, a obtinut o cictorie netà cu 52,3%, dupà o campanie care a stat sub semnul politicilor anti-migrationiste; in Polonia partidul ultraconservator Drept si Justitie  (PiS/Ecr) al Jaroslaw Kaczynski s-a reafirmat ca prim partid cu 42,40%.

In fine, fàrà a intra in detalii ne màrginim a spune cà dupà lunga perioadà a convietuirii in Parlamentul European – ca de altfel si in esichierul european in ansamblu - a partidelor de centru stanga cu cel al partidelor de centru dreapta, punctele lor de referintà pentru fiind principalalele partide din Germania, Franta si Marea Britanie, s-au afirmat, in acelasi esichier european,  forte alternative ale sistemului. In Marea Britanie oricum, in virtutea evolutiilor recente generate de Brexit si a rezultatului obtinut la europene de  “curentul”  pro-Brexit in fruntea càruia stà Nigel Farage (32%), partidul conservator, gestionarul neptincios – prin destràmatul guvern May - al ireparabilei gafe  generatà de avanturismul megalomanic al lui Cameron,  nu mai are voce la capitolul “gestiune a coeziunii Uniunii Europene”. Pretentiile Marii Britanii de mentinere a “exceptionalitàtii” insulare, in conditiile  in care participarea Guvernului Majestàtii Sale la  deciziile majore ce determinau cursul politicii interne si internationale a Uniunii era considerat un drept neconditionabil, au fost un obstacol in calea consolidàrii unitàtii aceleiasi UE si un exemplu negativ pentru membrii ei Pe acest fundal al destràmàrii aliantelor traditionale nu este suficient de clar dacà noile forte politice afirmate pe scena UE vor avea, intr-un viitor apropiat, ponderea necesarà pentru a influenta in mod hotarat politicile acesteia.  Ofensiva “verzilor” (=ambientalistilor) echivaleazà cu o afirmare a constiintei unei crize a raporturilor intre societatile industriale avansate si contextul natural al vietii, cu constientizarea gravitàtii proceselor de autrodistrugere a civilizatiei  in conditiile goanei dupà profit. Desi nu se poate spune cà efectele incàlzirii globale nu sunt in agenda UE, este o problemà faptul cà proiectele UE sunt “scàmoase”, ca si multimile Fuzzy, iar efectele lor pe termen scurt, acel termen dincolo de care unele procese de degradarea a mediului devin ireversibile, nefiind credibile. Care sunt implicatiile politice ale unei astfel de situatii. Sà examinàm sumar doar situatia “verzilor”.  Sunt convins cà intentia acestora nu este transformarea populatiilor europene intr-un unic popor de vegani sau vorbitori ai unei ipotetice limbi vegane. Sau cà ar dori sa càlàtorim doar cu trenul prin Germania si in toatà Europa. Nu va fi usor sa se concilieze viziunea lor asupra raportàrii problemelor infrastructurale la problematicile ambientale sau sà gàseascà termenii de mediere intre exigentele cresterilor si competitivitàtii economiilor si  problema incàlzirii globale. Este limpede cà automobilele europene care functioneazà cu combustibil lichid nu-si pot opri simultan motoarele in numele protectiei calitàtii aerului. S-ar pràbusi bursele si ar intra in crizà multe politici. Cresterea ponderii verzilor in PE trebuie prività ca o oportunitate pentru politicile planetare de protejare a mediului de viatà, a planetei in ansamblu. O astfel de exigentà pare a se sintoniza destul de putin cu modul in care au decurs tratativele din Consiliul UE, pilotate de presedintele  in exercitiu Donald Tusk, pentru numirea in “posturile de comandà ale UE. Fostul prim ministru polonez a fost flancat cu strasnicie in respectiva operatie  de dna cancelar Merkel - a càrei popularitate este in càdere liberà, dar care in numele Germaniei exprimà forta contractualà a tàrii sale – si de presedintele Macron, si el in dificultate in tara sa. In Consiliu s-a urmat astfel ritualul consuetudinii din epoca balansàrii si contrabalansàrii intre centru-dreapta si centru-stanga. Paradoxala situatie a fost anticipatà cred exemplar de Romano Prodi, fost prim ministru al Italiei (1996-1998; 2006-2008) si fost Presedinte al Comisiei U.E (1999-2004), intr-o interventie din 27 mai  cu tema “Viitorul Europei inre America si Asia”. “Nevoia de Europa – a spus Prodi – incepe sa fie tot mai resimtità. Ea este resimtità din cauza a douà nenorociri: Brexit si Trump. Ultimele alegeri europene ar fi trebuit sà consfinteascà victoria partidelor anti europeniste. Nu au realizat mare lucru, in afarà de ce au fàcut in Italia. Vom avea un Parlament (PE – n.n.) in care e limpede cà partidele traditionale au pierdut voturi, care s-au dus la partidele liberale si la verzi ce sunt mai europeni. Deci vom avea un Parlament puternic europenist”.  Aducem doar o precizare la aceste spuse: “europenist dar divizat”.  O diviziune care poate fi o oportunitate in cazul in care fortele emergente, precum verzii, isi  vor gestiona cu grijà viitorul, nu insà in modul in care a fost gestionat de o altà fortà emergentà italianà, Movimento 5 Stele,  care si-a provocat singur pagube prin lansarea de promisiuni  de iesire din sàràcie si bunàstare fàrà ”acoperire tehnicà”, adicà fàrà existenta  resurselor financiare necesare.  In 9 iunie a.c. , la scurtà distantà de la alegerile europarlamentare, Annalena Baerbook, 38 de ani, studii la London School of Economics, in Bundestag de douà legislaturi, in fruntea Die Grünen de  un an si jumàtate, declara cà “lupta verzilor va tine unità UE” si cà “in Germania este necesar un nou Guvern”.  Sublinia cà “in Europa sunt reguli comune si toti trebuie sa le respecte”: era un ràspuns legat de potentiala declansare de càtre Comisia UE a procedurii de infractiune impotriva Italiei datorità violàrii regulilor comunitare pribind deficitul si debitul.  Prodi vàzuse deci bine potentialii factori de coeziune in viitor. Problema este cà in ciuda existentei acestora  existà o crizà a partidelor structurate conform principiului delegàrii reprezentàrii (prin vot). Intr-o carte foarte recentà a lui Sabino Cassese, autor la care ne-am referit mai inainte, intratà in libràrii in urmà cu cateva zile, intitulatà Poporul si reprezentantii sàu (Edizioni di Storia e Letteratura, Roma,  2019), se          demonteazà mecanismul de legitimare a alesilor insistandu-se asupra modului in care partidele au abuzat de functia lor de exprimare a identitàtii colective prin deplasarea puterii de decizie a Statului-Parlament càtre varfurile partidelor si prin trimiterea “in reprezentarea parlamentarà personal  sàrac in competente si calitate, pentru a-si asigura loialitatea”. Astfel, dupà Casese, “alegerea reprezentantilor a devenit mai  putin importantà decat alegerea condducerii partidelor, in care se regàsea puterea de ultimà instantà”. Stim cu totii, din experiente tràite, cà afirmatia lui Cassese este chiar adevàratà. Ceva oarecum asemànàtor se petrece si in cazul “trimiterii” in Parlamentul de la Strasbourg   a deputatilor  partidelor ce inteleg sa piloteze, in numele Statului  de provenientà  si ale càrui interese trebuie sa le apere, reprezentantii pe care se bizuie. In operatiuni de acest gen s-au specializat partide obisnuite, dat fiind afinitàtile si legàturile din cadrul partidelor trans-nationale, sà isi asigure permanenta in “centrele de comandà” ale Europei. Indicatiile pentru conducerea Uniunii Europene ale Consiliului European, confirmate prin votul PE, au fost nu doar un exercitiu de echilibristicà politicà, ci si o reafirmarea a rolului fortelor politice ce se identificà cu puterea statului pe care il reprezintà si care, urmand necesitàtile momentului, au abandonat, cu concursul conducerii lor, aplicarea principiului Spitzencandidaten, care punea accentul pe plasarea in varfurile birocratiei impersonale a UE a unora dintre personalitàtile ce corespundeau cel mai bine criteriilor ce au in vedere concilierea unitàtii cu concilierea intereselor reprezentate a actorii principali ai “statelor-mandatare” ale puterilor Uniunii. (Va urma)                                                                        

 

 

Topic: 

Format: