Publicat: 13 Iulie, 2019 - 10:19
Share

Unitatea problematicà

Cu putinà vreme inaintea desfàsuràri alegerilor europarlamentare din 29 mai au apàrut in Italia douà carti legate in mod direct de problematicile unitàtii europene. Cea dintai este semnatà de Altiero Spinelli ( 1907-1986) si se intituleazà Europeismo (Treccani, Roma, 2019),  fiind practic textul vocii Europeismo, semnat in Enciclopedia del Novecento (7 vol., Ed. Treccani, Roma, 1975-1998) de acelasi Altiero Spinelli. (Fig. 1) Textul   este insotit de un amplu comentariu semnat de Giuliano Amato, personalitate politicà si stiintificà de inalt prestigiu, ex presedinte al Institutului Enciclopediei Italiene (= Treccani),  de mai multe ori potential candidat la presedintia Republicii. Cea de a doua carte este semnatà de Giulio Tremonti si se intituleazà Tre profezie. Appunti per il futuro (Ed. Solferino / Gruppo Rizzoli - Corriere dela sera, Milano, 2019) (Fig. 2.) Asupra ei vom reveni mai jos  In articolul din Enciclopedia Treccani, reluat in volumasul Europeismo, se trec in revistà caracteristicile celor trei curente europeniste ce s-au confruntat si incà se mai confruntà pe scena politicà a UE: federalist, functionalist si federal. Spinelli a examinat in sintetica sa scriere fazele stràbàtute panà in 1979 – anul primei alegeri directe a Parlamentului European - in elaborarea arhitecturii institutionale a Comunitàtii Economice Europene (CEE), devenità CE dupà Tratatul de la Maastricht (1992) si UE dupà adoptarea tratatului de la Lisabona. Obiectivul studiului semnat de Giuliano Amato este reparcugerea firului evolutiei constructiei europene plecand de la limita cronologicà  unde inceteazà naratiunea lui Spinelli si panà in prezent. In studiu se zàboveste asupra momentelor semnificative in jurul càrora au gravitat  sperantele in crearea unei arhitecturi institutionale democratice si functionale: alegerea directà a reprezentantilor in PE a statelor membre (1979); consolidarea cadrului de lucru a vechii Curti de Justitie Europene (nàscutà in 1951, ca emanatie directà a Tratatului de la Paris ce a instituit Comunitatea Europeanà a Càrbunelui si Otelului) devenità in 1957 Curtea de Justitie a Comunitàtilor Europene, la randul ei remodulatà, prin Tratatul de la Lisabona (2006), in Curtea de Justitie a Uniunii Europene.   Amato indicà in soliditatea  traditiilor  constitutionale comune un factor important de coeziune   si vede in moneda unicà un factor de unitate, precizand insà cà dupà Tratatul de la Maastricht si làsand a se subintelege cà in parte si datorità prevederilor acestuia se deschide poarta càtre consolidarea ideii de Stat-natiune. Punerea de acord a intereselor tàrilor membre – reprezentate de guverne – prin actiuni interguvernamentale de coordonare a politicilor UE a avut in genere rezultate pozitive, dar a produs si fracturi intre regrupàri statale din zone geografice diferite, motivate si de experiente istorice, economice si de evolutii organizatorice si culturale diferite. Aceste fracturi exprimà dificultatea inscrierii specificitàtilor culturale, religioase, comportamentale (in sens larg : politic, social, economic etc) si de mentalitate, generatoare ale mentalitàtii nationale, in acel context socio-istoric si mental pe care unii teoreticieni ai  politicii il numesc “identitate europeanà”.  Un concept incà fumogen pentru cine scrie, care pentru Amato este insà un fel de stare unificatoare a constintelor indidividuale, stare  la care se poatea ajunge printr-o   abordare utilitaristà a actiunilor coordonate ale factorilor responsabili ai UE si confluirea lor intr-o  politicà  de consolidare a “Europei beneficiilor”. Aceasta ar consta – cum a notat intr-un articol recent Sabino Casese (n. 1935), ilustru studios, judecàtor al Curtii Constitutionale a Italiei din 2005 si profesor de Istoria si Teoria Statului la Scuola Normale Superiore din Pisa – in cinci linii de actiuni politice: “investitii centralizate, cu rol stabilizator; garantia europeanà a politicilor sociale nationale; cadru unic de disciplinare a imigràrii; politici comune de mediu si politici culturale comune” (Sabino Casese, Nel solco dell’impegno di Spinelli, in “Corriere della serra”, 19 mai 2019).                                                                                   

 Giuliano Amato, ex docent de drept constitutional la Universitatea din Roma (1975-1997),  este un personaj politic si stiintific de prim ordin, cu remarcabilà experientà in gestionarea problematicilor cu care s-au confruntat guvernele Italiei in ultimele patru decenii.  Dupà 1978 a militat in randurile Partidului Socialist Italian pe care l-a reprezentat in Parlament intre 1983-1994. A fost consilierul economic al secretarului PSI Bettino Craxi si mai apoi subsecretar la Presedintia Consiliului de Ministri in timpul celor douà guverne Craxi (1983-1987), cand economia Italiei era in plinà expansiune. A fost ministru al Tezaurului intre 1987-1989. In 1992, in plinà desfàsurare a fazei initiale a cutremurului politic generat in Italia de ancheta judiciarà cunoscutà sub numele de “Mani pulite”, neo-presdintele Italiei (1992-1999) Oscar Luigi Scalfaro l-a numit Presedinte al Consiliului de Ministri (1992-1993) functie in care a coordonat una dintre primele “manevre financiare” drastice menite a frana cresterea datoriei publice. Falimentul asa numitei Prima Republicà si inceputul fazei consideratà in imaginarul publicistic A Doua Republicà, fazà marcatà de modificarea prin referendum a legii electorale in sensul repudierii sistemului proportional in favoarea celui majoritar  ( in primàvara anului 1993) au avut  ca efect politic major iesirea de pe scenà a  protagonistilor aliantei de centru-stanga (Democratia-Crestinà si Partidul Socialist Italian) ce a guvernat Italia timp de decenii, cu suportul partidelor minore din “arcul constitutional” si uneori cu sprijinul in parlament al Partidului Comunist. Operatia de “curàtire” s-a fàcut in mare màsurà cu sprijinul unei pàrti a magistraturii, simpatizanta màrturisit sau nu, cu stanga comunistà din opozitie.  Amato a fost unul dintre putinii exponenti ai conducerii PSI care nu a intrat in colimatorul magistraturii; el si-a continuat cariera politicà navigand la vedere, virand  mai intai, impreunà cu alti socialisti spre o agregare de centru,  pentru a adera apoi la orientarea de centru stanga ce avea ca pilastru formatia DS (Democraticii de Stanga) derivatà din ex-Partidul Comunist Italian. In 1998 a fost rechemat la guvern de  ex-liderul tineretului comunist Massimo d’Alema, exponent de seamà al etablishmentului post-comunist devenit “far càlàuzitor”  al  democraticilor  de stanga  si in octombrie 1998     prim-ministru.  In mai 1999 D’Alema l-a indicat pe  Amato precum succesor al lui Carlo Azeglio Ciampi (ales intre timp Presedinte al Italiei) la conducerea  ministerului Tezaurului, bilantului si programàrii economice, functie pe care a detinut-o si in guvernul D’Alema II (decembrie 1999 – aprilie 2000). In 2000 Amato a redevenit Presedinte al Consiliului de Ministri (aprilie 2000 – iunie 2001), imediat dupà demisia guvernului D’Alema II. Intre 2001-2006 profesorul Amato a fost ales ca senator independent in cadrul agregàrii de centru-stanga denumità “Ulivo” (“Màslinul”) intemeiatà de Romano Prodi.  Ca urmare a Declaratiei de la Laeken, unde intre 14-15 decembrie 2001 s-a reunit Consiliul Europei si s-a deliberat crearea “Conventiei Europene asupra viitorului Europei”, organul institutional creat ad-hoc cu insàrcinarea de a desena noua arhitecturà institutionalà a UE,    profesorul Amato si Jean Luc-Dehaene, omul politic flamand poreclit  "The Plumber" pentru abilitatatea cu care negocia in situatii politice complexe problematici controversate,  au fost numiti vicepresedinti ai  Conventiei, ca presedinte fiind indicat  fostul presedinte al Frantei Valery Giscard d’Estaing.  “Instalarea” a avut loc in data de 15 martie 2002.  “Il  Dottor Sottile” – asa fusese denumit Amato de càtre colegi si adversarii politici ce ii recunosteau finetea si siretenia argumentàrilor si intuitiilor  politice – nu a fost, sau nu a putut fi, se pare, la inàltimea faimei sale. Reamintim cà respectiva Conventie era compusà din 102 membri cu drept de vot distribuiti astfel: 15 care reprezentau  guvernele tàrilor membre, 13 reprezentand guvernele tàrilor candidate la adeziune (cele intrate in 2004 si cele a càror intrare se prevedea cà va avea loc intre 2007-2010), 30 reprezentand Parlamentele nationale ale tàrilor membre, 16 reprezentanti ai Parlamentului European, 2 reprezentanti ai Comisiei Europene. Acestora li se adàugau 12 reprezentanti fàrà drept de vot: 2 din partea Comitetului economic si social; 6 din partea Comitetului Regiunilor, 3 reprezentand pàrtile sociale si  Mediatorul european. 

Se stie cum au decurs lucràrile si care au fost rezultatele. In iulie 2003 Giscard d’Estaing a prezentat la Roma proiectul Tratatului ce trebuia sà adopte o Constitutie pentru Europa. Pe parcursul lucràrilor reprezentantii Uniunii Europene au prezentat “Proiectul Penelopa”, un document elaborat de Presedintele Comisiei de la Bruxelles, profesorul Romano Prodi, fost prim ministru al Italiei (1996-1998; 2006-2008). Documentul lua in considerare necesitatea unei intàriri a procesului de integrare si un model institutional in care se defineau mai clar puterile si capacitàtile de initiativà al Comisiei Europene si ale PE. Deja in Comisie  proiectul lui Prodi fusese privit cu  ràcealà de comisarii reprezentand Franta si Marea Britanie.  Cu aceeasi ràcealà a fost primit in conventie si de Valéry Giscard d’Estaing.  Tot cu ràcealà a fost prività de càtre Giscard d’Estaing si altii, in conventie, presiunea exercitatà de Sfantul Scaun in sensul recunoasterii “ràdàcinilor crestine ale Europei” in articolele de bazà, orientative, ale proiectului de Tratat ce trebuia sà configureze – dupà perfectionàrile de rigoare din Conferinta Interguvenamentalà -  textul Constitutiei. Conferinta Interguvernamentalà nu a punctat pe intàrirea proceselor de integrare, ba chiar a depotentiat rolul Comisiei, deciziile fundamentale privind Uniunea ràmànand in mainile Sefilor de State. Nu s-a efectuat un transfer al izvorului legitimitàtii institutiilor de la populatiile statelor nationale càtre  ansamblul populatiei europene. Fàrà recunoasterea identitàtii culturale si spirituale a Europei, in ansamblul sàu, era de altfel dificil a se clarifica sursa de legitimitate a institutiilor europene care ar fi putut fi motorul aprofundàrii integràrii. Europenistii fàrà europeni este un non sens. In ce valori etice / spirituale se recunosc europenistii, dincolo de apartenentele lor etnice?                                                 Urmàrile politice ale recunoasterii ràdacinilor iudeo-greco-crestine ca factor fondantor si spiritualmente unificator al popoarelor Europei ar fi avut, fàrà indoialà, consecinte remarcabile politice, incepand de la modul de abordare al problematicilor conflictelor latente sau declarate, al inamicitiilor artificiale generataoare de rupturi, precum cea intre Occident si Rusia.  Constitutia Europeanà, semnatà de sefii de state si guverne in  solemnitatea din 24 octombrie 2014 de la Roma, a consfintit faptul cà unitatea europeanà convine mai mult sau mai putin tuturor, in special statelor ce determinà orientàrile politice si economice ale Uniunii, dar si cà, in acelasi timp, ea poate sa ràmanà o constructie institutionalà greu de perfectionat in sensul intàririi politicilor comune tocmai  din cauza intereselor divergente ale guvernelor statelor ce o compun si a prejudecàtilor opiniilor publice pe care in multe situatii acestea isi construiesc mecanismele de putere pe care isi bazeazà legitimarea democraticà. Referendurile francez si olandez din 2005 au confirmat faptul, de altfel cunoscut,  cà in randul tàrilor “puternice” existà rezerve serioase in ce priveste utilitatea aprofundàrii proceselor de integrare europeanà care, in mod inevitabil, pot produce efecte de tipul cedàrii progresive de suveranitate  in mana institutiilor comunitare.  Brexit-ul este, in parte, un produs tardiv al ezitàrilor guvernelor in fata perspectivei lipsirii de parghii de exercitare a puterii prin cedarea acestora institutiilor  supranationale. Europenismul unui Amato – si nu doar al sàu -  s-a ciocnit in Conventie cu dificultàti practice care incà sunt de nedepàsit. Unitatea europeanà ce ar fi trebuit a fi confirmatà, prin Constitutia europeanà,  cel putin ca ideal in curs de realizare, motivat de o istorie comunà, de sperante si idelauri de pace si umanitate nutrite de un fond cultural comun si de credinta comunà in mantuirea comunà, nutrità de religia crestinà,  si-a gàsit obstacolul natural in referendurile nationale. Ele au pus in evidentà cà sentimentul identitàtii natiunilor prevaleazà asupra unei idei de unitate europeanà fàrà suport in institutii si in traditii si mentalitàti colective. Au mai pus in evidentà si faptul cà existà convingerea ràspandità cà intercomunicabilitatea “sans rivage” ar putea sa depersonalizeze propria comunitate, sà o facà sà intre in fluviul gri al unor intocmiri social-culturale pe care comunitatea etno-lingvisticà nu le considerà conforme  cu propria naturà.  Europenistii, oricat de indarjiti, nu puteau sà nu tinà cont de faptul cà vointa populara ce prevaleazà prin referendum poate conferi legitimitate politicilor derivate din   optiunile invingàtoare. Pe acest teren a inflorit idea cà acestea din urmà pot fi conectate la o viziune privind viitorul unei  “Europe a beneficiilor”, aceea  teoretizatà de Amato in lucrarea la care ne referim. Si care in plan practic se regàseste in practicarea “integràrii prin integrare”,  tautologica tehnicà  de eludare a dificultàtilor de ordin politic in formalizarea si adoptarea unui “tratat constitutional”, generatà de necesitatea ocolirii diferentierilor culturale, religioase si de mentalitate din interiorul continentului in procesul de  institutionalizare a unitàtii guvernat de Comisie si PE.                                                                                                                      

  In cei aproape 15 ani scursi de la semnarea la Roma a Tratatului constitutional al Uniunii Europene, procesul de integrare al tàrilor ce o compun intr-un ansamblu in care sà armonizeze problemele conectate la evolutiile si situatiile social-economice si culturale ale   singurelor pàrti a cunoscut franàri si derapaje. Comisia UE a avut si are, desigur, merite incontestabile in stimularea politicilor regionale de dezvoltare prin utilizarea fondurilor comune. De aceste oportunitàti unele state au beneficiat din plin, altele in minimà màsurà, in parte datorità birocratizàrii excesive a procedurilor, in parte datorità lipsei de capacitate organizatoricà pentru punerea pe picioare a proiectelor si implementarea lor (cazul Romaniei). Politicile economice in general au favorizat nucleul initial in jurul càruia s-a organizat extinderea CEE devenità “pilastrul fundamental” CE (Comunitatea Europeanà, denumire in mod formal adoptatà cu Tratatul de la Maastricht din 1992) prin care, contextual, se instituia si UE (Uniunea Europeanà). In aceastà primà fazà UE nu a fost conceputà ca o organizatie dotatà de personalitate juridicà ci doar ca un mecanism de cooperare interguvernamentalà intre statele membre ale CE si ca un organ de coordonare al politicilor extene  si pentru coperare in domeniul justitiei si afacerilor interne, materii ce nu fàceau parte din competenta institutiilor comunitare.  Acest mecanism a ràmas in linii mari in picioare, in pofida tentativelor succesive de reformare, panà in ziua de astàzi, aspectul cel mai evident fiind acela legat de coordonarea politicilor internationale, teren pe care Uniunea Europeanà se miscà in remorca NATO, tractionatà temeinic de Statele Unite. (Va continua)

 

Topic: 

Format: