Publicat: 26 Aprilie, 2020 - 14:11
Share

Autor: 

Erorile de percepție publică sar în ochi la tot pasul. În România au fost „alegeri” în care unul a promis că „lichidează corupția”, altul că asigură „lucrul bine făcut”, altul că este „priceput”, unii că sunt unici. Fapt este că percepția publică s-a cam luat după vorbe, pe care viața le-a infirmat nemilos. Corupția s-a lățit cu respectivii „aleși”, „lucrul prost făcut” strică continuu viața cetățenilor, priceperea este în suferință, inovațiile sunt rare. România plătește din greu.

În combaterea pandemiei, se cultivă oficial și insistent percepții false prin care cetățenii României să accepte decizii eronate. De pildă, localități întregi, activități și instituții nu au nici o contaminare și puteau fi diferențiate, iar testarea putea fi făcută onest, nu la socoteala unor politruci care fug de răspundere. Se întreține o falsă percepție a „diasporei”, care nici nu a mai fost examinată medical serios la revenirea în țară, spre a o folosi din nou la „alegeri”. După ce au degradat cam tot pe ce au pus mâna, decidenții actuali îi lasă și pe „diasporeni” în dorul lelii și îi trimit iresponsabil la munci necalificate, pe unde apucă.

Percepții false sunt și în alte țări. Unele privesc direct țara noastră.

          De pildă, justiția din România „scârțâie din toate încheieturile”, cum spunea lucid un ministru de resort. Nedreptățile sunt endemice și vin mai ales din aberații instituționale. Bunăoară, în România ultimului deceniu, ca în nici o altă țară europeană,  s-a instituit tacit, în pofida Constituției, funcția de „șef al statului”. Mussolini ar putea să se amuze! Zisul „șef” pune oameni de casă  în fruntea instituțiilor de forță și încalcă curent legea fundamentală, în vreme ce serviciile secrete „cooperează” cu judecătorii, procurorii sunt socotiți magistrați, legile și codurile conțin absurdități. Ca la nimeni! Nu mai vorbim de stigmatizarea de persoane pe „probe inventate”, de „justiția pe denunțuri” sau de „justiția la televizor”, care au colonizat România. Timida acțiune a Parlamentului, din 2016-2019, de a reveni la Constituție și a restabili democrația, a fost percepută fals ca „atac la justiție”. Percepția falsă a fost fabricată de „șef”, iar la Bruxelles s-a reușit inducerea în eroare a instituțiilor europene. Chiar dacă nimeni nu a putut arăta, nici până astăzi, vreo propoziție în care ar fi fost „atacată” independența justiției! Nu adevărul a contat, ci percepția falsă.

În alte țări, erorile de percepție sunt de altă natură. Spre ilustrare, Italia, cu o atractivitate turistică ridicată și un comerț internațional deschis, nu s-au perceput la timp riscurile epidemiei sau s-a perceput că aceasta îi pune în pericol doar pe alții. Iar în Marea Britanie s-a perceput că pandemia ar putea fi învinsă cu mijlocul clasic al imunizării colective.

Erorile de percepție publică sunt răspândite. Sunt rare comunitățile care pot pretinde că sunt ocolite de acestea.

Pe bună dreptate, cartea uimitoare a lui Bobby Duffy (The Perils of Perception. Why we’re wrong about nearly everything, Atlantic Books, London, 2019) le-a semnalat amploarea în societățile actuale. Este vorba de un întreg fenomen - „iluzia publică (public delusion)”, care are consecințe nefaste, prin intermediul deciziilor.

Bobby Duffy face din capul locului distincția între „stupidități” și „percepții eronate (misperceptions)”. În societate nu lipsesc „stupiditățile”. De exemplu, 1 din 10 francezi consideră că Pământul este plat, 1/9 britanici că atacul terorist din 11 Septembrie este o conspirație americană, 15% dintre americani că mințile oamenilor sunt controlate secret prin televizoare. Și la noi astăzi o parte a populației socotește epidemia de Covid-19 o gripă oarecare. Consecințele dramatice le au, însă, în societățile de azi  „percepțiile eronate”, care sunt și cele mai răspândite. Iată câteva exemple extrase din această carte foarte documentată.

În multe țări, se crede că ponderea populației de peste 65 de ani este mare.  Unii simt că nu ar avea loc să respire în societate din cauza acestei populații, alții consideră, dimpotrivă, că,  dacă nu ai oameni maturizați de viață, nu ai persoane de înaltă calificare. Realitatea este că ponderea acestei populații nu este nicăieri  excesivă. Înainte de pandemie, proporția în Italia era de 21% din populație, în Spania de 18%, în Germania de 21%, în Japonia de 25%, în SUA de 14%, în Ungaria de 14%. Nicăieri nu sunt ponderi mai mari, încât întreaga discuție ține de o percepție eronată, dar întreținută.

Cum a fost la noi, adaug eu, deviza „întineririi clasei politice”, din 2005, care a prins la creduli. Ea viza, de fapt, nu vârsta politicienilor, ci eliminarea câtorva mai capabili și mai competitivi. Această percepție falsă a și permis, de altfel, aducerea pe scară mare la decizii a mediocrilor, care au tras România în jos, până azi.

Mulți consideră că imigrația este unul dintre pericolele majore ale timpului. Diferența dintre ceea ce se crede și ponderea reală a imigrației într-o țară sau alta este însă netă. De exemplu, în SUA 33%  dintre cei chestionați sunt de opinia amintită, în vreme ce efectiv imigranți, în accepțiunea americană actuală, sunt doar 14%. În alte țări raportul este de asemenea defavorabil percepției publice – în Italia, 26% împărtășesc opinia, dar imigrația este de doar 9%, în Germania, raportul este de  26-12, în Olanda 25-12, în Ungaria 15-5, în Polonia 9-2, în Norvegia 16-14, în Canada 39-21.

Perceperea șomajului era, de asemenea, eronată în raport cu realitatea. Aceasta atesta, înainte de pandemie, o stare ocupațională mai bună decât percepția publică a situației în Italia, SUA, Ungaria, Polonia, Franța, Marea Britanie, Spania. La fel, tot eronată, era și perceperea ponderii celor care se consideră „fericiți sau mai curând fericiți”. Canada, Norvegia, Rusia, Germania, Franța, Turcia, Serbia, Ungaria, Polonia Spania, Marea Britanie au percepții mult mai zgârcite decât realitatea. Chestionarea persoanelor însele  atestă că sunt, procentual, „fericiți și mai curând fericiți” mult peste percepția publică din țara respectivă.

Percepția este sub realități când este vorba de schimbarea climatică. În ultimii optsprezece ani,  au fost șaptesprezece ani cu temperaturi record, dar majoritatea covârșitoare a populației a reținut doar câțiva ani. Percepția publică este tot sub realități când este vorba de estimarea ponderii persoanelor obeze (p.24). De altfel, pe an mor în lume din această cauză în jur de o sută de milioane de oameni! Ponderea obezității este mai mare decât se percepe.

Percepția este, în schimb, mult peste realități când este vorba de întrebarea: ce procent dintre concetățeni au diabet?Fapt este că  „toate țările supraestimează cu mult extinderea diabetului” (p.34). Aceeași percepție publică este mult peste realități când se întreabă: câți concetățeni au cont pe Facebook? Se poate spune că „fiecare țară supraestimează în mod semnificativ  proporția populației proprii cu cont pe Facebook” (p.197). Deocamdată, cel puțin!

Concluzia generală a descrierilor statistice din cartea The Perils of Perception. Why we’re wrong about nearly everything, nu este liniștitoare. „Inșelarea noastră este extinsă, adâncă și cu bătaie lungă”. Nu suntem departe de confirmarea temerii cunoscute a lui Platon că publicul democrațiilor este de fapt cam ignorant în privința realităților. Sau, putem adăuga, prea ușor manipulabil!

De unde vine ignoranța? Astăzi – argumentează Bobby Duffy – trăim într-o „vastă dezinformare a populației”, pe toate canalele.  Oamenii sunt intoxicați continuu cu falsuri, le degustă și coabitează cu ele.

Numai că nu ar trebui trecut cu vederea că, „în parte, felul în care gândim cauzează perceperea eronată, de către fiecare, a lumii” (p.8). Fiecare ins are de fapt percepția de care este capabil. În definitiv, câți inși „instruiți” nu au sau nu împărtășesc percepții eronate?

Mai ales că, așa cum arată o analiză specializată, aproape fiecare ins se consideră astăzi bine informat (D. J. Flynn, B. Nyhan, J. Reifler, “The Nature and Origins of Misperceptions: Undestanding False and Unsupported Beliefs”, în Political Psychology, 1, 2017). Suficiența este la tot pasul. Puțini acceptă că vorbesc pe lângă subiectul în care se pronunță. Iar când, adaug eu, acești inși ajung și în funcții publice, cum se petrec lucrurile pe fondul prăbușirii meritocrației și al ascensiunii mediocrației și, mai nou, al prostocrației din România actuală, încă și mai puțini acceptă că nu s-au informat!

Dar cine influențează în mod exact felul de a gândi al oamenilor? Autorul cărții The Perils of Perception. Why we’re wrong about nearly everything, scrie că sunt două seturi de factori.

Un prim set de factori începe cu preferința oamenilor de azi pentru cuvinte și nu pe calcul precis, la nevoie aritmetic. Mai ales că 10% dintre oameni nu înțeleg procentele și prea puțini înțeleg probabilitatea. Urmează tendința celor mai mulți de a se lua după clișee și  după opinia majorității, chiar dacă se știe că adevărul nu este o chestiune de vot. La rând vine preferința pentru informații negative. Apoi, înclinația spre a judeca în grabă, fie și cu riscul de a greși (cum a arătat Daniel Kahneman, Thinking Fast and Slow, Penguin, London, New York, 2011). Probabil că este în joc și un mod de lucru „economicos” al creierului.

Al doilea set de factori ține de „ceea ne ni se spune”. Mass media sunt o sursă de percepții publice eronate. Dar nu este cea mai importantă, cu toate că știrile false (fake news) se aruncă din belșug pe piață. În definitiv, „oamenii au mijloacele de informare pe care le merită, sau le solicită” (p.16). Mai importante în a genera false percepții publice  sunt „bulele de filtrare (filter bubbles)” și „camerele de ecou (echo chambers)”. Acestea vin astăzi odată cu „tehnologia informației” și cu „mediile de socializare”, care sunt adevărați „incubatori ai percepțiilor noastre eronate”(p.16).

Se știe, în această privință, că folosirea bogatelor informații oferite de Internet este în funcție de „folositor (user)”. Acesta etalează preferințe, afinități, fel de a gândi – oricum ceva din ființa sa lăuntrică, încât se poate stabili ușor ce este potrivit să i se ofere. Și i se oferă! În esență, chiar „supravegherea este modelul de business care susține Internetul, fără ca acesta să pretindă plata serviciului” (p.184). „Bulele de filtrare” devin „camere ecou” a ceea ce „folositorii” doresc și așteaptă – de fapt „consonanțe cognitive”, cum spunea cândva Leon Festiger, nu altceva.  Tehnologia informațiilor și mediile de socializare „filtrează” informațiile și, cum s-a văzut în cazul Cambridge Analitica, ai cărei consultanți politici au folosit datele oferite de Facebook pentru a se adresa la peste 87 de milioane de votanți, ajung să condiționeze, prin informații, percepțiile oamenilor.

Desigur, tehnologia și mediile amintite ajung la această condiționare operând cu o anumită imagine a omului. Anume, „noi avem o tendință naturală de a ne înconjura cu informații care ne reconsolidează vederile noastre deja obținute” (p.188). În fapt, mulți oameni se interesează mai mult de ceea ce reflectă opiniile lor preexistente sau nu caută decât să-și întărească prejudecățile. Mulți nu prea învață din ceea ce nu au învățat. „Sub multe aspecte, scrie Bobby Duffy, existența noastră online este construită cu această tendință de confirmare în miezul ei: ea se străduiește să ne ofere plăcerea pe care o simțim preluând informații ce confirmă vederile noastre deja existente” (p.189). Pe prea mulți, de fapt, „disonanța” și căutatea adevărului îi obosesc.

La fel de importante în a genera percepții publice eronate sunt politica și cultura politică. Se poate spune că politicile meschine ale unor inși mărginiți sau depășiți de funcție țintesc la crearea de percepții eronate. Este condiția supraviețuirii lor!

Este destul să ne gândim, adaug eu, la falsul „legitimării” măsurilor actualului regim, care, între alte isprăvi, a și extins Covid-19 în România. Ca să-și ia puteri, cu care nici nu știe să facă ceva în interes public, „președintele” invocă „alegeri” europarlamentare (în care, cum au spus-o înșiși adepții lui, în România nu s-a discutat nimic!), un „referendum” (pe întrebări pe care nici inițiatorul nu le-a putut lămuri!) și „alegeri”prezidențiale (în care acesta a fugit de dezbateri!). Ca să nu mai vorbim de alte falsificări, ce fac ca „alegerile” din România să nu merite încrederea cetățeanului matur!

Nu mai insist asupra recentei propuneri tipic securiste a ministrului sănătății, de a interna, printr-o „carantină”ce amintește tot de  anii treizeci, cetățenii maturi, știuți ca nevotanți ai „președintelui”, pentru a-i da insului șansa de a se afișa ca „apărător”. Nu mai vorbim de matrapazlâcurile ce se încearcă la ieșirea din „starea de urgență”, care, la drept vorbind, nici nu a rezolvat mare lucru. Doar că a limitat, se pare, testarea, care ar fi atestat că infectarea datorată regimului este mare și cineva a contribuit la ea! Mai ales că infectarea a explodat oarecum „electoral”, tocmai în fiefurile acestui regim – Suceava, Arad, Timișoara, Deva!

Nimeni nu spune că nu trebuiau măsuri în consecința „distanțării fizice”. Numai că, lipsind și priceperea și buna credință, decidenții au urmărit altceva.

Fapt este că, în România de azi, „autoritățile” forțează percepția publică combinând trei lucruri: măsuri în forță, ca să se dea un rol cuiva să citească banalități la televiziune, confuzii (de unde până unde punerea violărilor de libertăți cetățenești, de care regimul are nevoie în „alegerile” ce-l obsedează, în seama armatei?) și abuzuri. Se încalcă la aproape fiecare pas, cum arăta avocatul poporului, Constituția. În definitiv, de unde încetarea stării de urgență pe 15 mai a.c. sau cu câteva zile înainte sau în urmă?  Mai ales că cei mai buni epidemiologi din țară văd deja alte soluții!

Tehnologiile comunicației au azi un rol central în ansamblul de mijloace ale perceperii false. Ele intervin în „întărirea tendinței noastre naturale de a ne consolida vederile existente și de a ignora informația conflictuală” (p.242) și contribuie la continuarea de măsuri, fie ele și falimentare.

La toate acestea se adaugă viața efectivă a persoanelor – înainte de orice, interacțiunile lor. Coteriile sunt și ele condiționări ale perceperii realității. Fenomenul nu este nou. Inși incapabili se aliază de obicei și „aleg” un mediocru, care, la rândul lui, le dă funcții neisprăviților, ce întrețin percepțiile eronate ale situațiilor. Un cerc vicios ale cărui costuri sunt enorme și de care țările efectiv democratice se feresc deliberat!

A devenit îngrijorătoare amploarea luată de percepțiile publice eronate. Nu există antidot simplu la ele. Dar putem pleca de la premisa că „ne schimbăm vederile, chiar dacă schimbarea nu se petrece ușor” (p.254). Teza lui Bobby Duffy este că studiul „percepțiilor eronate” le permite oamenilor să-și amelioreze felul de a gândi, sesizând unde este eroarea – rușinându-se sau iluminându-se. Numai că rămâne neclar ce-i de făcut atunci când rușinarea la decidenți este puțină, iar iluminarea nu are la cine să vină!

Topic: 

Format: