Publicat: 19 Noiembrie, 2018 - 09:41
Share

Ascensiunea Doamnei Merkel si viziunea sa neo-popularà despre “soziale Marktwirtschaft

“Das Mädchen” (in rom.: “Fetita”) - ca sa folosim termenul cu care cancelarul Helmuth Kohl o alinta pe  tanara sa creaturà  politicà Angela Merkel (n. 1954)  - a intrat in politicà dupà Càderea Zidului. A tràit si a studiat in Republica Democraticà Germanà. A cunoscut  bine - atat ca tanàrà cercetàtoare a unui Institut al Academiei de Stiinte din RDG, cat si ca activistà a sectorului “Agitprop” al Freie Deutsche Jugend (FDJ: Tineretul  Liber German, organizatia de tineret a Partidului Unitàtii Socialiste din Germania de Est)* - structurile politice si stiintifice ale statului comunist in mijlocul càrora a fost educatà. Cariera politicà a Doamnei Merkel a fost asemànàtoare cu carierele multor tineri lideri preparati in eprubetele politice inainte de 1989 pentru a fi “conducàtorii de maine”. Unii dintre acestia s-au afirmat  foarte repede - dupà 1989 -  in toate tàrile din fostul bloc comunist. Viata publicà din Romania este, de pildà, incà dominatà de numerosi oameni politici oarecum de varsta Angelei Merkel: personaje convertite, cu sau fàrà sinceritate, la ideologia “societàtii liberale” si la crezurile religiei crestine (in variantele sale), proveniti ca si ea din randurile “organizatiilor de tineret” (in cazul nostru UTC si UASCR). O pozitie de varf, oarecum asemànàtoare cu a dnei Merkel a avut, de pildà, in Polonia presedintele  Aleksander Kwaśniewski (1995- 2005), nàscut si el tot in 1954. Kwaśniewski a fost lider al Consiliului Universitar al Uniunii Socialiste a Studentilor Polonezi (1976-1977) si chiar redactor sef al celor douà publicatii oficiale pentru tineretul universiatar (ITD - “I tak dalse”, adicà “Si asa mai departe”: intre 1981-1984) si “Standard Młodych” (“Standard pentru Tineret”: intre 1984–85). Despre simetriile institutionale din Europa de dupà 1989 ar fi de scris un tratat intreg: perspectivele a posteriori, de la o distantà temporalà apreciabilà, fac lucrurile si mai clare.  In fond “nihil sub sole novum” (Qohelet, 1,9)(Ecleziastul, 1,9) - ca sa folosim expresia la care recurge Giordano Bruno in numeroase randuri in scrierile sale. Asemànàrile dintre evolutiile interne din ”societàtile cutremurate” de evenimente social-politice care au dus la schimbarea oranduirilor (tip Revolutia francezà, Marea Revolutie Social-Comunistà din Octombrie, Al Doilea Ràzboi Mondial, destràmarea “lagàrului comunist” etc) sunt uneori frapante. O comparatie intre modul de reinscriere a resturilor nomenclaturilor intermedii ale celui de Al Treilea Reich in tesutul vital al institutiilor politice si administrative ale RFG si repozitionarea, in institutii omoloage, a nomenclaturistilor de rangul 3-4 sau a “cadrelor in pregàtire” pentru functii de conducere din  tàrile “socialismului real”  poate pune in evidentà procese frapant asemànàtoare.

Dupà 1989, in preziua Unificàrii si dupà realizarea ei,  Germania a tràit un alt cutremur politic si social, care a privit in principal fosta RDG, dar care a modificat din temelii si esafodajele politice si economice din RFG, care nu era doar parte implicatà ci si - pentru a folosi o expresie plasticà -  buretele absorbant al economiei si culturii (nu doar politice) unei alte tàri. Dupà 45 de ani de ocupatie si lungi decenii de ideologizare, intocmirile social- productive ale acestei “alte tàri” (pentru germanii din Vest) prezentau insà caracteristici nu tocmai compatibile cu cele din “buretele absorbant”. In plus, intr-o bunà parte din populatia RDG erau deja instalate reflexele mentalitatàtii si rigiditàtilor culturii politice insuflate persuasiv de regim timp de decenii. Intr-un asemenea context a devenit Angela Merkel purtàtoare de cuvant a ultimului guvern al RDG (aprilie - octombrie 1990) condus de primul ministru Lothar de Maizière (n. 1940), descendent dintr-o nobilà familie de hughenoti francezi, refugiatà in Prusia in secolul al XVII-lea prusacà. Primul ministru de Maizière a contribuit esential la aranjamentul final privind reunificarea Germaniei, in guvernul càreia a fost ministru de externe timp de douà luni (3.10.1990 - 17. 12.1990).                  In frenetica perioadà a “aranjamentelor” pentru Unificare, Kohl a intrevàzut probabil in Angela Merkel persoana echilibratà si lucidà in màsurà sà contribuie la consolidarea propriului partid in Germania reunità si in noul Bundestag al acesteia. Nu a gresit  evaluarea potentialului contributiei politice a persoanei; a gresit insà evaluarea posibilelor repercusiuni ale ambitiilor politice ale doamnei Merkel asupra propriei persoane.  Cu sprijinul lui Kohl a intreprins o carierà fulminantà. Acesta a cooptat-o ca Ministru al  egalitàtii si politicilor pentru tineret (1991-1994) in primul cabinet al Germaniei unificate. Tot Kohl a propus-o ulterior, in al cincilea guvern condus de el, ca  Ministru al Mediului Inconjuràtor (1994-1998), calitate in care are a avut presedintia intalnirii la varf a ONU pentru problemele climatice. Angela Merkel a contribuit la redactarea Protocolului de la Kyoto. In 1998 a luat sfarsit ultimul mandat de Cancelar al lui Kohl.  Fàurarul Unificàrii devenise un lider obosit. La tensiunea generatà de prepararea Unificàrii si de efectele economice si sociale posterioare acesteia sau adàugat la sfarsitul anilor ’90 tracasàrile produse de atacurile de presà si anchetele declansate de scandalul privind finantarea ilicità a activitàtilor CDU, efectuatà cu o masivà participare a unei mari societàti, ELF Aquitaine, participatà de  statul francez, cu stirea Presedintelui Mitterand. In acelasi an, la propunerea lui Wolfgang Schäuble, Angela Merkel devenise secretar general al CDU. In 1999 ancheta magistraturii ajunge panà in varfurile CDU. La 22 decembrie 1999 Angela Merkel publicà in “Frankfurter Allgemeine Zeitung” un articol dur in care se detaseazà complect de Kohl. Merkel a ràsturnat, in acea ocazie, legenda devoràrii fiilor lui Saturn: ca fiicà politicà si-a devorat tatàl politic. Baza partidului a reactionat in favoarea ei: se deschidea perspecitva unei infuzii de noi energii in conducerea partidului.  Schäuble fusese deja constrans de evenimente sà se demità atat din functia de presedinte al CDU (9 aprilie 2000) cat si din pozitia de lider al grupului parlamentar. La 10 aprilie 2000 Doamna Merkel a devenit deci presedintà a Uniunii Crestin-Democrate (CDU), functie de care nu s-a mai despàrtit. In aceastà pozitie caracteristicile personalitàtii sale au diferentiat-o de o mare parte a liderilor crestini-democrati germani din diverse lander ale Germanie si de la nivelul etablishmentului de nivel national al CDU.

Angela Merkel ràmas panà azi o evanghelicà incàpatanatà (conotatia se pare esentialà a adeptilor acestei confesiuni), necesarà ca prezentà intr-o Germanie liberalà si cu o importantà componentà religioasà catolicà. A fost, pe parcursul fazei initiale a carierei politice, o femeie hotaratà intre un noian de politicieni bàrbati ce nu reuseau a se intelege asupra impasului in care intrase partidul lor dupà amurgul unei personalitàti care contribuise fundamental - folosind si mijloace putin ortodoxe, la reunificarea Germaniei.  A reprezentant, in registrul politic,  stiintele exacte  intr-o lume de birocrati ai politicii, nu putini cu o culturà umanistà aproximativà. Cei ce i-au frecventat cabinetul au remarcat cà pe biroul sàu nu stàteau fotografiile tatàlui (pastorul luteran Herlind Kasner) sau mamei, nici acea a actualului sàu sot (fizicianul-chimist, Joachim Sauer), ci fotografia impàràtesei Ecaterina a II-a a Rusiei, cunoscutà mai ales precum Ecaterina cea Mare (n. 1729; imp. 1762-1796). Fàrà a forta limitele comparatiilor intre evenimentele istorice si mentinandu-ne in limitele posibilelor analogii, cred cà se poate spune cà Doamna Merkel a contribuit ca Germania sà fie consideratà in Europa si in lume, in timpul relativ lung de cand a inceput sa stràbatà perioada celor 4 mandate consecutive (primite in 2005, 2009, 2013, 2017) un stat-reper, fàrà al càrui guvern care nu se poate decide mare lucru in materie de politicà internationalà. “Das Mädchen” este pe scena internationalà un punct de refernintà indispensabil, precum la vremea ei a fost Ecaterina a II-a (in perioada de deplinà glorie), precedatà in aceastà pozitie, in Rusia si Europa, doar de Petru cel Mare si urmatà doar de Alexandru I, cel càruia trupele i-au dat onorul in ziua de 31 martie 2014 pe Champs Elyseées, dupà càderea capitalei napoleonice.

 Intre 2002-2005 Angela Merkel a fost presedinta grupului parlamentar reunit CDU- CSU (bavareza Uniune Crestin-Socialà). La alegerile politice federale din 2005, cand reformele de modernizare ale sistemului tarà, care comportaserà acele sacrificii ale beneficiilor sociale in numele competitivitàtii,  care de obicei fac sa scadà popularitatea guvernelor aflate la carmà, coalitia condusà de ea a avut castig de cauzà in fata lui Gerhardt Schroder  si a Partidului Social-Democrat.  Cu aceastà ocazie SPD a intrat intr-un declin continuu, fàrà prea multe posibilitàti de recuperare a terenului pierdut. Politica reformistà a social-democratului Schröder avusese o amprentà social-liberalà care nu o fàcea incompatibilà cu programele sociale ale conservatorismului crestin-democrat german. Devenind Cancelarà Angela Merkel a lansat operatiile de modernizare politicà pe care le avea in vedere cand a preluase conducerea CDU.  In mod gradat a fàcut sa fie aprobatà màsura abolirii stagiului militar obligatoriu,  a promovat màsuri sociale in favoarea femeilor aflate in campul muncii, in 30 mai 2011 - pe fundalul emotiei publice si tensiunilor generate si in Germania de catastrofalele efecte ale dezastrului de la Fukushima - a luat decizia inchiderii unui numàr de 8 reactoare nucleare (din cele 17 in functiune) si inchiderea celorlalte panà in anul 2022.  Se poate spune cà, in linii mari, politicile economice interne ale Germaniei in timpul “cancelariatelor Merkel” au avut o amprentà mai mult de “stanga” decat cele liberal-conservatoare.  Celor care au fàcut aceastà observatie le-a ràspuns amintindu-le cà “soziale Marktwirtschaft”,  economia socialà de piatà, a fost teoretizatà de un crestin democrat, Ludwig Erhard (1897-1977), Ministru Federal al Afacerilor Economice sub Konrad Adenauer intre 1949-1963 si el insusi Cancelar intre 1963-1966**. Angela Merkel a fàcut, in materie de politicà economicà si socialà, opusul a ceea ce fàcuse Margaret Thatcher in perioada in care a fost prim ministru al Regatului Unit (1979-1990).  Nu s-a làsat sedusà de ideologisme: a avut  probabil puternic intipàrit in memorie falimentul “victoriilor” economiei socialismului real din RDG impotriva libertàtii si capacitàtii de inovare. Dar a avut sub ochi si experienta interventiei statului in economie, justificatà nu doar de teoria marxistà a muncii ca izvor al bogàtiei ci si de situatiile de necesitate socialà de interventii ale statului in vremurile de crizà ale capitalismului evidentiate de Keynes in anii ’30. A fost ca atare deschisà lecturii pe care au dat-o Tony Blair si Gerhard Schröder experientei de guvernare conservatoare a doamnei Thatcher.

 

Pragmatismul abordàrii problematicilor europene

Doamna Merkel a gàsit in 2005 in SPD un partener loial de guvernare. A devenit repede un personaj polular datorità mobilitàtii intelectuale si rapiditàtii in decizii. In 2007 a fost Presedinte al Consiliului European, functie care panà la intrarea in vigoare la 1 decembrie 2009  a Tratatului de la Lisabona (semnat la 13 decembrie 2007) era atribuità, prin rotatie, sefilor de guverne ale tàrilor càrora le revenea presedintia semestralà a Uniunii Europene.  Tot ea a avut un loc important in negocierile pentru definirea Tratatului de la Lisabona, conceput ca instrument pentru “astuparea gàurilor” pe care riscau a le crea in “tesutul” UE cele douà referenduri, din Franta si Olanda, ambele din 2005, ambele contrare semnàrii proiectului asa numitei Constitutii a Uniunii Europene: practic doar un proiect de Tratat Constitutional al UE, semnat la Roma in 29 octombrie 2004 de statele membre la acea datà a UE.  2004 fusese un an promitàtor pentru viitorul multe tàri din Europa, mai putin pentru Romania si Bulgaria. In acel an fuseserà admise (la 1 mai - de “Ziua Muncii”) in UE, “la gràmadà”, zece tàri din Estul si Sudul Europei: Cipru, Malta, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehà, Slovacia, Ungaria si Slovenia. “Defectiunile” sesizate in proiectul de Tratat de opinia publicà din cele douà tàri care nu l-au aprobat, prin referendum, ar fi fost de naturà sà genereze un semnal major de alarmà in randul politicienilor din tàrile UE in legàturà cu intretinerea factorilor spirituali de coeziune in conglomeratul de 25 de tàri cu istorii diverse, economii diferite, nivele de bunàstare nealiniate si mentalitàti sedimentate, in multe dintre ele, intr-un trecut din care nu se intrezàrea un viitor. Nu a fost sà fie asa: din proiectul de Tratat a lipsit de la bun inceput precizarea cadrului cultural si de civilizatie care deosebeste continentul nostru, in dimensiunile sale etno-istorice, de la Atlantic la Urali si de la Cercul Polar la coastele de Nord si Est ale  Mediteranei, de toate posibilele entitàti geo-storice regrupabile intr-un mod relativ unitar. Intr-un exces de politically correct, formulà care uneori goleste de continut orice altà exprimare conformà unei realitàti neconvenabile pentru o parte foarte micà, mai micà sau mai mare a unei comunitàti, textul numit pretentios “Constitutie” a ezitat sa spunà cine suntem, de unde venim, in ce credem si ce idealuri cultivàm in urma unei evolutii culturale multimilenare, nu lipsità de momente involutive. Doamna Merkel, persoanà disponibilà la compromisuri (panà la punctul in care le gàseste convenabile pentru “ordonatorul de credit (electoral)”, care in cazul ei este populatia Germaniei (nu am scris “poporul german” ca sa nu implic teoria rasei si reflexul ei: “Ein Führer ein Volk”), a incercat sà dreagà situatia prin Tratatul de la Lisabona care insà, precum s-a vàzut in ultimii ani, a avut efecte dezagregatoare asupra coeziunii europene in fata intemperiilor istoriei. Degenerarea rapidà a revoltelor populare arabe din 2011, considerate, in urma unui  exces de optimism politic si mediatic occidental, expresii ale unei unice  “primàveri” - in anarhie (Libia), dictaturà militarà (Egipt), ràzboi civil (Siria) si migratii, a làsat singure, in “prima linie a Europei”, cateva state ce au preluat (Italia, Spania, Grecia + Macedonia, Serbia etc, care nu sunt membre UE)  presiunile unui exod de masà provenit din Estul si sudul Mediteranei, stimulat si de aventurismele politice ale altor tàri, membre si ne-membre ale UE. Solidaritatea presupusà de sentimentul apartenentei la o unicà comunitate umanà s-a transformat, pe màsura cresterii senzatiei de nesigurantà, in unele comunitàti nationale si in special in mediile urbane, o utopie usor demolabilà de senzatia spaimei de necunoscut : in fata dramelor de rezolvat impreunà au prevalat egoismele. Doamna Merkel a incercat in 2007, ca in paralel cu redactarea textului Tratatului de la Lisabona, sà contribuie la formarea consensului  in jurul textului noului Tratat de reformare a UE, acela care s-a numit mai apoi Tratatul de la Lisabona. S-a nàscut astfel initiativa ce a primit numele de Declaratia de la Berlin din 25 martie 2007, ziua  aniversàrii a 50 de ani de la semnnarea Tratatului de la Roma prin care se fondase Comunitatea Economicà Europeanà, precursoarea UE. Declaratia de la Berlin nu a fost un document colectiv, subscris de toti sefii de state sau de guverne ai UE. Ea a fost semnatà  de trei personalitàti reprezentand institutiile Uniunii Europene: Hans-Gert Pöttering, in calitate de Presedinte al Parlamentului European; Angela Merkel, in calitate de Presedinte  al  Consiliului European (institutie care ar fi trebuit a fi atunci indicatà precum Presedintele prin rotatie al  UE) si José Manuel Durão Barroso, in calitate de Presedinte al  Comisiei  UE). Emanarea acestui document a avut o anume importantà in fixarea a ceea ce in mod eufemistic s-ar putea numi “dreptul cutumiar al Uniunii Europene”. Era pentru prima datà cand un document interesand comunitatea umanà reunità sub sigla UE, si care aveva ca incipit formularea atotcuprinzàtoare “Noi, cetàtenii Uniunii Europene…”, nu era semnat de reprezentantii tuturor statelor de apartenentà ci  cei trei Presedinti ai maximelor institutii ale UE, dintre care unul, Angela Merkel, era doar Presedinte “rotativ”, de durata a 6 luni.  Declaratia de la Berlin citità dupà multi ani pare un exercitiu  de retoricà europeistà: de altfel a fost inspiratà de doi membri ai democratiei-crestine germane si exponenti ai Partidului Popular European ( Pöttering si Merkel) si de un fost tanàr contestatar maoist portughez  (Barroso), militatnt, la maturitate, in randurile PSD portughez, partid nemarxist, de orientare  genericà social democratà, balansat spre centru dreapta insà, afiliat ca atare Partidului Popular European. Scopul nemàrturisit al Declaratiei de la Berlin era de altfel acela al strangerii randurilor popularilor in vederea alegerilor pentru PE din 2009 si a corectàrii sistemului de guvernare a UE. In urma acelor alegeri a fost introdusà figura institutionalà a Presedintelui stabil al Consiliului UE (mandat de 4 ani, cu o posibilà reinnoire). Din acel an 2009 influenta Germaniei asupra Comisiei UE, exercitatà in mod firesc de Cancelarà, a sporit enorm. Ea a mers in paralel cu cresterea continuà a surplusului din balanta comercialà al tàrii, elementul determinant  al opacitàtii cu care Germania a privit in anii urmàtori cresterea datoriei publice din unele tàri UE si iesirea raportului dintre PIB-ul acestora si datoria publicà din parametrii (3%) stabiliti in 1992 prin Tratatatul de la Maastricht si ceilalti parametri recomandati de Comisia UE pentru “o politicà monetarà sànàtoasà”. Recomandare care s-a adresat constant acelor membri ale càror politici financiare riscau sà agraveze gradul de indatorare apasand pe umerii populatiei si fàrà a produce cresteri economice semnificative. Rigorismul german - exercitat fàrà menajamente in special de Ministrul de Finante Schäuble in prioada de maximà gravitate a “crizei datoriei Greciei”  -  a privit in mod special grupul indicat in mod depreciativ cu acronimul PIIGS ( Portugalia, Irlanda, Italia, Grecia, Spania), intr-o altà variantà PIIGGS (prin adàugarea la grup a Marii Britanii - Great Britain) si in varianta finalà in PIGS (in engl. “porcii”). Toate aceste tàri au avut - si unele incà mai au (Italia, Grecia) - mari probleme cu datoria publicà excesivà. Datorità presiunii fiscale interne si cresterea ratei dobanzilor pentru creditele externe, politicile de dezvoltare au avut de suferit.  Màsurile de “prevenire” a indatoràrii excesive (prin verificarea si aprobarea bilanturilor anuale de previziune, recomandàrile cu caracter “benevol dar obligatoriu” privind reducerea cheltuielilor sociale, privatizàrile societàtilor participate de stat, cu efectele derivate legate in general de pierderea multor locuri de muncà  etc ) introduse (cu precàdere in zona euro)  de Comisia de la Bruxelles au starnit nemultumiri si au generat tensiuni in raporturile cu unele tàri membre ale Uniunii. O tensiune impinsà la extrem este aceea verificatà in ultimele luni intre Comisia de la Bruxelles si Guvernul Italiei in legàturà cu DEF, Documentul Economiei si Finantei privind anul fiscal 2019.

Nu ne putem ocupa aici de principiile orientative imprimate politicilor promovate pe plan intern de guvernele conduse de Doamna Cancelar Merkel.   Ea a avut, neindoielnic, merite in in adoptarea unor màsuri necesare. Ne multumim a mentiona contributia avutà la refunctionalizarea sistemului sànàtàtii publice si al asiguràrilor sociale. “ Wellfare” -ul german este pentru multi intruchiparea unui “model occidental” de viatà si exercità o atractie irezistibilà atat pentru forta de muncà disponibilà din “tàrile din Est” (Romania are in jur de 800.000 cetàteni “implementati” in mod stabil in Germania) cat si pentru “migrantii”. Sistemul wellfare al Germaniei este eficient si costisitor. Este sustinut de eficienta sistemului de productie si in mod special de surplusul constant al balantei comerciale.   Economia este solidà, dar in 2002-2003, cu putin inaintea sosirii doamnei Merkel la carma guvernului federal nu era asa. Germania se apropia atunci de o ratà a somajului care nu se mai vàzuse de pe vremea Republicii de la Weimar, dupà care se stie ce a urmat. Schroder a adoptat atunci reforme nepopulare, de facturà liberistà, care au dus la  redresarea economiei,  redresare ce a asigurat pacea socialà de care au beneficiat guvernele conduse de Angela Merkel. Atractia exercitatà de wellfare-ul german asupra emigratiei este, in stadiul istoric actual, in màsurà a genera noi probleme sociale si politice interne.

________________________________________________________________

* In RFG structura FDJ a fost pusà in afara legii incà din 1954, pe motive de inconstitutionalitate.

** Cf. si https://www.ilfoglio.it/esteri/2015/07/02/news/essere-angela-merkel-85321. Cf. si https://www.ilfoglio.it/esteri/2015/07/02/news/essere-angela-merkel-85321.

 

 

(va urma)

Topic: 

Format: