Publicat: 12 Mai, 2020 - 10:26
Share

Epidemiologii ne-au avertizat că ciclul manifestării unui virus, precum cel care a generat actuala pandemie, are o anumită durată și trebuie să avem o atitudine preventivă care depășește respectiva perioadă de timp. Știm cu toții că este bine să ascultăm sfatul medicului, iar, în cazul menționat, autoritatea sanitară are obligația și competența să ne comunice tot ce este necesar pentru sănătatea publică. Doar că, în această comunicare publică despre mersul, îngrădirea și oprirea epidemiei au intervenit toate autoritățile de stat, de la dregătoria cea mai înaltă până la prefect de județ și primarul de localitate urbană și rurală. Mesajul principal al acestora s-a subsumat prezentării efortului pe care-l făceau pentru „controlul virusului”. O mare parte a comentatorilor a constatat că o modalitatea foarte frecventată de autoritățile din zilele noastre a fost, și încă mai este, răspândirea și accentuarea sentimentului fricii (în România acesta era promovat până și în avertizările guvernamentale pentru informarea populației despre conduita în timpul epidemiei). Cu câteva zile în urmă, premierul Italiei chiar spunea cetățenilor că urmează o frică și mai mare, cea post-epidemie, cu cortegiul de crize economico-financiare în procesul de revenire la o viață socială mai activă. Și, tot atunci, presa anunța că tânărul cancelar al Austriei își dorea răspândirea și mai pronunțată a fricii, pentru ca cetățenii să nu socializeze, desigur pentru a evita contagiunea virală.

Mass-media a prezentat, cotidian, cazuri de gesturi extreme ale unor indivizi dominați de sentimentul fricii în fața situației neobișnuite pe care o trăim de un număr de săptămâni. Numai că această cale pe care au mers cei mai mulți lideri ai statelor spre atingerea enunțatului obiectiv de control al virusului a dus și la intensificarea activităților de control al individului și societății,cunoscându-se faptul că promovarea cultului/culturii fricii, chiar și involuntar,poate susține un mecanism psihologic de control al maselor. Ori, adăugate fricilor escatologice, actualul recurs la intensificarea emoțiilor bazate pe frică, administrată în doze mari și prelungite, poate genera o stare paralizantă.

În ultimele decenii, cercetătorii au pătruns mai profund în tainele acestei emoții primare care este frica (vezi de ex. Christophe Andre, Psihologia fricii,2019). Iar echipa profesorului Septimiu Chelcea a realizat o investigare asupra fricilor sociale la români (Fricile sociale ale românilor,2015). Frica este de două feluri-înnăscută (există în fondul nostru mental) și indusă (poate fi inoculată de mediul exterior). Psihologii și psihiatrii au fost foarte aglomerați, în aceată perioadă de pandemie, cu gestionarea efectului izolării și a fricii care au dominat sentimentele individuale și sociale, îndeosebi în acele țări unde comunicarea publică a temelor managementului actualei crize sanitare a pedalat pe transmiterea mai multor sociofobii (pot fi enumerate țări, printre care și România, în care strategiile oficiale de comunicare au favorizat predispoziția spre astfel de anomalii).

Trăind atât de intens sub amenințarea crizelor succesive și descriind atâtea stări de amenințare și pericole, este firesc să apară frica pe fondul unei reacții de auto-apărare și conservare. Doar că, așa cum menționam, negestionată adecvat, ea poate duce și la crize psihologice grave care sunt generatoare de comportamente iraționale individuale și colective.

Sentimentul fricii a fost unul dintre factorii iraționali care a făcut carieră în istorie. Homo sapiens a evoluat, deodată, cu un adevărat cult al fricii care a generat între primele exprimări „artistice”. Lupta gladiatorilor cu animelele și arderea pe rug de către Inchiziție au fost spectacole ale fricii în Antichitate și Evul Mediu. La fel trasul pe roată, ghilotinarea și alte metode de pedepsire a celor care ieșeau din canoanele sociale ale epocii premoderne. Regimurile totalitare din sec.al XX-lea (fascismul și comunismul) au avut o multitudine de tehnici pentru răspândirea fricii, cu scopul de a controla și subordona indivizii și comunitățile. Și sistemul internațional din vremea Războiului Rece a fost sub spectrul „echilibrului terorii/fricii” nucleare.

După 1989, importanți lideri ai lumii au căutat alte motivații de a recurge la sentimentul fricii, secolul nostru debutând cu pericolul terorismului. Acum este epidemia virală, considerată de unii ca o posibilă componentă a conflictelor neconvenționale, tot mai frecvent aduse în atenția publică prin teama negestionării potrivite a extraordinarelor tehnologii care ne umplu aproape toate capitolele vieții și ne provoacă la dese și radicale schimbări. Indiscutabil, cele mai acute sentimente de frică în istorie au fost asociate războaielor și epidemiilor. În asemenea împrejurări, cea mai groaznică frică,cea de moarte,era prezentă în viața de fiecare zi nu doar a soldaților,ci și a civililor din orașe și sate.

Răspunsul indivizilor și comunităților a fost divers și el în diferite epoci istorice,mare parte în funcție de stadiul dezvoltării,a nivelului și calității culturale, evoluția tehnologiilor,stilul de viață și,nu în ultimul rând,intensitatea interconectării persoanelor și grupurilor. Ca să exemplificăm sumar cu durata sec.al XX-lea, într-un fel a reacționat lumea la „gripa spaniolă”(1918-1920), în alt fel la „gripa Hong-Kong”(1968-1969), care au dus la decesul a milioane de oameni, și într-un mod diferit la pandemia din 2020 care „a beneficiat” nu doar de aflarea la cârma țărilor a unor lideri speriați și exercitarea unui management societal discutabil,ci și de un grad nemaiântâlnit de conectivitate planetară(comerț,transport,comunicații,mobilitate socio-profesională etc.), de o media socială în plină expansiune.

Istoriografia franceză aflată sub influența Școlii Annales a studiat și complexele fenomene istorice corelate comportamentelor și mentalităților. Câțiva istorici vestiți au cercetat și scris despre frica în diferite epoci istorice. Vom aminti doar cunoscuta lucrare a lui Jean Delumeau,Frica în Occident-secolele XIV-XVIII (tradusă și publicată în România,1986). La noi, o cercetare relativ recentă este a istoricului Ioan Florin Chiș, Epidemiile și eradicarea lor în Nord-Vestul României(2012). Delumeau spunea, la fel cum au făcut-o mulți alți învățați înaintea lui, că frica era o componentă semnificativă a conduitei umane. Acest sentiment al omului are o doză de ambiguitate, activând un reflex necesar de apărare împotriva primejdiilor,contribuind astfel la supraviețuirea speciei. Dar, adaugă și autorul menționat, când depășea gradul de suportabilitate devenea patologică, putea crea stări/situații neprevăzute, blocaje,chiar și violențe. Se putea ajunge la traumatisme colective, la un climat social de insecuritate, la ceea ce G.Bouthoul a numit “complexul lui Damocles” pentru o explicație cauzală a urii și agresivității.

Pentru noi, cei care astăzi ne confruntăm cu o criză pandemică globală, comportamentele oamenilor, comunităților, autorităților față de epidemii, în diversele perioade ale istoriei, pot părea scene de film incredibile. Dar, dacă analizăm lucid stadiile unor astfel de manifestări, vom observa că ne regăsim în ceea ce am putea numi comportament omenesc. În realitate, pragul între omenescul firesc și excesiv a fost trecut cel mai adesea pe nesimțite, ”directorii de conștiință ai colectivității” (Delumeau) fiind responsabili de inducerea unor stări acute de negativism și disperare. Iar de aici până la explozii sociale drumul era scurt și încărcat de iraționalitate.

Până la sfârșitul sec.al XIX-lea nu au fost studiate științific cauzele ciumelor și altor epidemii, de unde o sumedenii de reacții de apărarea la izbucnirea lor, unele care ar putea părea ciudate celor din sec.al XXI-lea. Dar, din suita cronologică a unor astfel de evenimente în istorie, se constată că oamenii erau atenți la primejdia contagiunii interumane, la efectul epidemiilor în centrele urbane, în aglomerații cu un grad de risc ridicat (cartiere sărace și fără mijloace de salubrizare, igienă etc.). Se proceda urgent la izolarea bolnavilor și la izolarea personală ca mijloc de apărare individuală și comunitară, aceasta dovedindu-se între măsurile cele mai eficiente de stingere a epidemiei. Iconografia și literatura diferitelor epoci istorice au prezentat cu insistență și uneori chiar exagerare traumatismele psihice individuale și de grup cauzate de manifestările epidemiilor în diferite locuri.

Orașele lovite de maladie impuneau carantina zonelor periculoase, iar insecuritatea locuitorilor sporea și datorită destructurării componentelor vieții cotidiene a comunităților. Comerțul se oprea, la fel și activitățile meșteșugărești, erau interzise manifestările publice, inclusiv cele religioase, iar străzile și piețele erau închise circulației. Și, cum scria un prelat portughez, ”vedem pe conducătorii municipali dezorientați, populațiile îngrozite, guvernământul politic dezarticulat”. Toate aceste rupturi ale ritmului și sensului vieții erau agravate și de incapacitatea liderilor de a concepe și propune proiecte de viitor, toată lumea fiind dominată de un sentiment al neputinței în fața molimei. Context în care nu lipseau tâlhăriile, agonisirea necinstită de averi, depravarea și…nebunia, scrie istoricul J.Delumeau. Firește, am putea continua cu alte detalii ale comportamentelor societății europene în situații de molime, dar cred că ați zice despre ele că s-au petrecut azi sau ieri. Ceea ce înseamnă că ne poate cuprinde chiar frica de istorie!

Studiind efectele fricii în societate, de-a lungul secolelor, istoricii au constatat că în timul epidemiilor acel sentiment genera și o neliniște colectivă care stătea ascunsă, tăcută o perioadă de timp, după care putea duce la violențe care apăreau neașteptat,răzvrătiri și chiar revolte populare. Așadar, înstăpânirea fricii într-un asemenea context era mediul de manifestare a unei „permanențe cotidiane a revoltei”. Această stare de spirit era întreținută și amplificată de continua circulație a zvonurilor. Căci prin zvonuri se realiza mental convergența unei largi tipologii de primejdii și calamități pe care oamenii le imaginau. Spaimele care se iveau adesea acționau asupra inconștientului, putând elibera „sălbăticia” din om, ca urmare a creșterii în intensitate a panicii și percepției insecurității. Căci în vremuri de astfel de crize, imaginația personală și cea colectivă prelua cele mai diferite zvonuri care, în epocile vechi și premoderne, erau dificil de dezamorsat și, ca atare,o „terapie a zvonului” nu putea fi aplicată. Inclusiv pentru sec.al XX-lea, sociologii au explicat originea multor revolte de grup sau populare prin reacțiile spontane la fricile sociale uneori involuntar induse de manageri ori liderii politici.

Ceea ce înseamnă că recurgerea la manipularea emoțiilor prin propagarea unui adevărat cult al fricii pentru a stăpâni și/sau controla comportamente individuale sau sociale poate veni cu risc și periculozitate pentru toți actorii unor astfel de întâmplări, inclusiv pentru societate care, trecând printr-o inhibiție de amploare, își revine cu greu și cu costuri la matca evoluției spre normalitate. O vorbă populară zice să nu ne jucăm cu focul. Parafrazând-o pentru contextualitatea contemporană, spunem: să nu ne jucăm cu propagarea sentimentului fricii!

 

Topic: 

Format: