Publicat: 23 Decembrie, 2019 - 11:04

 O coloană de manifestanți  pornită să rememoreze traseul Revoluției și să-i omagieze eroii, avându-l în fruntea sa pe Klaus Iohannis, nu face altceva decât să arunce în derizoriu cel mai important eveniment din istoria țării din ultima sută de ani. Poate de același calibru cu Unirea. Iar un clown precum ministrul Ștefan, cel cu grinda de la Focșani, lăcrimând alături de Orban, te poate face doar să te umfli de râs, în loc să te podidească plânsul. Cine sunt acești farisei care se joacă de-a recunoștința? Unde au fost ei la Revoluție? Și ce au făcut pentru ca destinul țării să se schimbe? De ce i-a apucat tocmai acum recunoștința și omagiul?
 
Explicația mi se pare stupid de simplă: sunt profitorii unui gest unic de demnitate națională, care a făcut și din ei ceea ce sunt astăzi: manipulatorii puterii. Omagiul este ultimul act al unei piese care a avut drept obiectiv deposedarea Revoluției de semnificația ei reală și transferul beneficiilor ei morale către contestatari.

Planul lui Iohannis a avut două etape. Prima a fost ignorarea (în cinci ani de prezidențiat l-a auzit cineva vorbind despre Revoluție altfel decât formal și ocazional?) urmată de o campanie de anihilare, prin asmuțirea Justiției asupra liderilor săi istorici, transformați dintre-un condei în „criminali împotriva umanității”. Ancheta - cerută, chipurile, de Europa - s-a derulat pe palierul fantezist al unor reglementări juridice inexistente sau expirate. O revoluție ca fenomen social nu se supune regulilor obișnuite și paragrafelor de cod penal. În asemenea condiții nici nu ar putea avea loc. Istoria ne demonstrează că, având sau nu elemente de lovitură de stat, reușita unei revoluții se legitimează prin ea însăși. Nu există revoluții eșuate, acelea sunt și rămân doar lovituri de stat. Ancheta Parchetului Militar s-a bazat pe un suport legislativ bizar - Codul Penal comunist care era în vigoare, pentru că un altul nu fusese a promulgat. Deci Dosarul Revoluției este instrumentat în lumina legilor comuniste de la momentul respectiv. Este o absurditate care nu a sărit în ochii nimănui și care a convenit de minune celor care o dată cu soarta liderilor istorici ai , puteau să decidă inclusiv ștergerea ei din tratatele de istorie. 

Cum acest plan fantezist a dat semne că nu poate să reziste, Iohannis și ai săi au abordat varianta pozitivă. Au îmbrățișat fenomenul, l-au  adulat chiar,
în intenția de a și-l trece în patrimoniul propriu, prin respectul arătat eroilor săi din cimitire și prin sancționarea celor considerați responsabili de sacrificiul lor. 

O mișcare surprinzătoare, dar greu de acceptat la nivelul modului în care s-a înfăptuit Revoluția, nu prin lideri, ci prin populație. O populație care își cunoaște aportul și nu este dispusă, cel puțin pe perioada existenței sale fizice, să accepte o asemenea manipulare. 

După ședințele de comemorare, discursurile și marșurile la care a participat cu o vioiciune care îi contrazice comoditatea naturală, unicul lucru care îi mai rămâne de făcut lui Iohannis este să își acorde propriul său certificat de revoluționar. Pe semnătură proprie, ca în atâtea alte cazuri...

Topic: 

Format: 

Rubrici: